Librărie/Anticariat

Cu o istorie foarte densă, Casa Anticarilor este unul dintre acele locuri dispărute de pe harta Bucureștiului, un fost „paradis borgesian al bibliofililor[...] în care ficţiunea îşi e sieşi obiect, iar traiectoriile personajelor se‑ngână şi‑şi răspund, de pe rafturile etajerelor, nuanţându‑se sau potenţându‑se reciproc.”

(Andreea Răsuceanu, Dicționar de locuri literare bucureștene)

Despre Casa Anticarilor se știe că a fost ridicată cu sprijinul și intervențiile lui Nicolae Iorga, în 1924, acesta venea aici de câteva ori pe săptămână, alegea cărți si stătea de cele mai multe ori de vorba cu anticarii, favoritul sau fiind se pare Iuliu Pohl. Multe detalii despre istoria locului și a clădirii sunt documentate excelent aici.

DARAVERE concept store este un spațiu gândit ca o expoziție colectivă recurentă, care adună laolaltă volume de poezie de la Casa de Editură Max Blecher și obiecte de autor realizate în serie mică sau unicat. Lansat în 2023 și curatoriat de Claudiu Komartin, Ana Toma și Anca Chimoiu, DARAVERE este totodată un spațiu informal pentru evenimente culturale, organizate cu diverși parteneri susținători ai literaturii și artelor. Conceptul vizual este construit în jurul obiectului „sertar”, cu toate conotațiile simbolice ale acestuia, de la loc în care sunt păstrate manuscrisele sau proiectele literare până la mic depozit al obiectelor personale de preț. Ideea amenajării a pornit de la o instalație inspirată din câteva versuri și a devenit emblematică pentru întregul program antreprenorial-cultural. 

La o trecere grăbită pe trotuar, te-ar surprinde poate aspectul de magazin-vitrină: poți cuprinde dintr-o singură privire întregul spațiu de numai 9,7 metri pătrați, prin suprafața vitrată care face legătura vizuală cu strada. Odată ce ai deschis ușa, devii parte dintr-o instalație în care fiecare obiect e la locul potrivit, într-o expoziție gândită ca o alveolă a timpului. De-a lungul pereților, așezate într-o compoziție cu volumetrie firească dar deloc întâmplătoare, sunt amplasate sertare de diverse dimensiuni și adâncimi, care lasă la vedere ceea ce de regulă ar trebui să ascundă. Fiecare sertar este purtător de memorie:
înainte de a fi recondiționat, a făcut parte din viața de zi cu zi a cuiva, iar fiecare detaliu poartă cu sine o poveste – alta decât aceea rezultată din compoziția organică a volumelor, în care jocul de umbre se modifică în funcție de modul în care vibrează lumina. Te poți pierde, ascunde sau regăsi într-un sertar DARAVERE, în funcție de starea ta de moment.

Prima Librărie Cărturești

Înfometat și obosit, Ioan Ozun urmărește din dreptul librăriei Alcalay o discuție ușor tensionată între două fete alintate.

„- Lasă că ajungem acasă şi mai vorbim noi, domnişoară! ameninţă Ana.
   - Sigur că o să ajungem. Şi sigur că o să mai vorbim... Eu nu-s ca tine sa stau înţepată toată ziua, fiindcă m’a respins un domn cu căciula brumărie.
Ana o fulgeră cu privirea. Sabina nepăsătoare, începu să desghioace coaja unei castane, muşcând din fructul făinos, parfumat şi cald.
În aerul aspru al iernei, mirosul era însă mai aţâţător. Ion Ozun care asistase la scenă rezemat de vitrina librăriei Alcalay, simţi o năvalnică ameţeală împăinjenindu-i privirea.
[...]
Se uită cu ciudă la copila în sweterul alb de lână, cu patinele atârnate pe braţ şi cu obrazul îmbujorat de frig.[...] Vedea numai o odraslă alintată de oameni sătui şi o înglobă în aversiunea lui de flămând.”

„«Mirona e un nume prea căutat, nu există», îmi spunea E. Lovinescu, găsind de-altminteri numai cuvinte de laudă pentru fragmentul publicat.
Dar într-o zi, când la ora prânzului ne-am întâlnit la Librăria Alcalay, a intrat pe uşă Mirona, o fată frumoasă, pe care o cunoscusem în vara aceea la mare.
— Mirona! am exclamat şi i l-am prezentat pe maestru.
— Ei, cum, chiar aşa te cheamă? a întrebat-o uimit.
Nu am luat de la această frumoasă fată decât numele. Nu m-am folosit de vreun dosar de existenţă. N-am avut niciodată un astfel de dosar şi mă fac să zâmbesc cei care – în tren, mai ales – îţi spun: „Viaţa mea e un roman”, gata să ţi-l încredinţeze. N-am avut niciodată un jurnal sau caiete cu mici încercări literare. „Creaţia artistică este o lume fără nici o legătură cu exerciţiile şcolare – spune Henry Perruchot – o lume în care reacţionează nenumăraţi fermenţi şi uneori cei mai surprinzători, mai neaşteptaţi, o lume ţâşnită din întâlnirea a nenumărate elemente disparate, talente şi împrejurări, calităţi şi virtuţi, uneori defecte şi chiar vicii ale căror îmbinări, imprevizibile în sine, realizează opere desăvârşite.”

„În iarna lui 2015, înainte de sărbători, am aflat că David Sedaris, unul dintre scriitorii mei preferați, avea un eveniment la București. [...] Ne­-am reîntâlnit, așadar, doi ani mai târziu, la o librărie din cen­trul Bucureștiului – eu, cu cartea mea subliniată, cu foile îndoite și înjurătura lipsită de cratimă, el, cu un carnețel cu notițe. Am vorbit puțin înainte de eveniment și l­-am învățat câteva expresii noi impli­când mame, Dumnezei, biserici și alte chestiuni care ne plac nouă în Bucovina. După discuția cu publicul însă, nu eram sigură dacă vreau să mă întorc la el, se făcuse deja coadă pentru autografe și nu voiam să fiu o fană. Totuși, după două pahare de vin, mi­-am luat cartea, m-­am proțăpit în fața lui și i­-am cerut un update.
„Hi again!“, mi­a zâmbit. M­a pus să-­i explic ce am făcut la masterat și, mai ales, de ce m-­am întors în București („What are you doing aici?“). I­-am povestit pe scurt tărășenia, mutarea în Moldova, apoi la București, pauzele lungi în scris. „Existential crisis“, i-­am spus și a dat din cap de parcă a înțeles tot.
[...]
Doar că, oricât m­-aș fi ținut eu de tristețe, viața s­-a schimbat fără să verifice dacă sunt OK cu asta. Iar cea mai mare bucată din puzzle pentru mine, cea legată de scris, s­-a așezat la loc treptat, mai ales după discuția din iarnă cu Sedaris.
„Ioana, stai pe o mină de aur“, mi­-a spus afectat în seara aia, când i­-am povestit că am lăsat­-o mai moale cu jurnalismul, cu Moldova, cu ideile de scris cărți. M­-a întrebat câți ani am și i­-am răspuns 26 și jumătate, de dragul exactității.
„Aaa, e OK! “, a răsuflat ușurat. „Eu am observat că pe la 27 de ani oamenilor li se schimbă viața“, mi­-a spus ca un profesor în fața unui student care ia notițe. „Așa mi s­-a întâmplat mie, așa li s-­a întâmplat și celor din jur. Tu chinuie-­te și scrie în fiecare zi măcar puțin, iar în șase luni o să vezi că încep să se schimbe lucrurile“. În tot acest timp, mi­-a scris un nou autograf pe aceeași carte: «Du­-te-­n pizda mă-­tii! You have six months»”

Mergem înainte

Acesta era un loc de muncă și de întâlnire pentru scriitori; aici Sebastian se întâlnea cu editorul Ocneanu pentru a preda manuscrise sau avea confruntări neplăcute cu foști colaboratori antisemiți.

„Sîmbătă, 31 august [1935]
Aseară, lungă convorbire cu Mircea, Nina, Marietta şi Haig. Foarte bucuros de revedere şi totul mi se părea în acord cu dispoziţiile mele optimiste. În schimb, plimbarea mea de azi-dimineaţă în oraş m-a necăjit. E încă foarte cald, vara nu s-a terminat. Oamenii sunt palizi de căldură, obosiţi, fără chef de lucru, acriţi. Am intrat la Montaureanu să-mi achit revistele şi m-au dezolat feţele lungi, galbene ale tuturor. Ocneanu, căruia m-am dus să-i anunţ pe curînd predarea manuscrisului, era complet degonflat.
Cîtă vreme voi izbuti oare să-mi păstrez forma mea actuală de optimism, între oamenii ăştia plictisiţi, indiferenţi, morţi de oboseală? Luni mă duc la birou, astă-seară la redacţie.
[...]
Sîmbătă, 26 octombrie [1935]
[...]
Ieri-dimineaţă, la Alcalay, a sărit un tip spre mine, cu mîna întinsă, cordial, surîzător, volubil. — Eşti supărat pe mine? — Supărat? Am întins şi eu mîna, fără să ştiu cui, căci nu-l recunoşteam. Ocneanu a făcut atunci prezentările: — D. Niculae Roşu.
La apariţia romanului De două mii de ani, N. Roşu publicase în revista Azi un comentariu virulent antisemit Eram înmărmurit de atîta inconştienţă. „Eu nu sunt ranchiunos", mi-a spus de cîteva ori. Mi-a făcut o mare plăcere să-i vorbesc tot timpul la a doua persoană plural. — Vedeţi, domnule, supărat nu sunt, dar un lucru trebuie să vă spun: reaua dvs. credinţă e monumentală. A pălit, s-a bîlbîit, Ocneanu îşi frîngea mîinile, încerca să facă pace — dar îmi păstram calmul şi continuam să vorbesc cu o politeţă exagerată. Singurul fel în care îmi puteam ascunde repulsia.
Tipul a fost de o platitudine unică. Îmi vorbea de evrei, care sunt inteligenţi, care sunt culţi, care sunt aşa, care sunt pe dincolo. El îi stimează pe evrei. El mă stimează pe mine. El mă citeşte pe mine. M-a cetit totdeauna. Cultura mea, stilul meu, talentul meu etc., etc. Îl lăsam să vorbească şi simţeam o teribilă satisfacţie auzindu-l cum se îneacă în atîtea platitudini, retractări şi amabilităţi.
Iar la urmă, am înţeles totul: bietul om scoate o carte şi — mi-a spus-o fără ocol — n- ar vrea să aibe un foileton în genul Pandrea.
— O să-ţi trimet şi d-tale cartea, m-a asigurat la despărţire. Ce om! Nu-mi aduc aminte să fi cunoscut o mai mare abjecţie de caracter. Dar să nu
ne pierdem calmul! Văd că devin patetic.”

„Librăria de pe Magheru, unde are loc lansarea, nu are o suprafață generoasă. Scaunele sunt apropiate, atmosfera intimă, de șezătoare.”