Librăria Humanitas Kretzulescu

„Primul meu an în librărie a fost ca somnambulismul. Mușchii se mișcau în timp ce mare parte din creierul meu era adormit, constant înconjurat de cărți fără timp pentru a le citi și fără bani pentru a le cumpăra. Singurele lucruri pe care le asimilam erau nume de cărți și mărturii de pe coperta a patra, mii și mii de nume, încât cred că aș fi putut să par într-o conversație cu un om obișnuit unul dintre cei mai citiți muritori, fără să fi deschis o carte. În astfel de condiții de lipsă de stimuli, creierul caută sens. Al meu a găsit un scop care mi-a devenit una din puținele satisfacții ale existenței: să fac ca librăria mea să aibă cel mai mic profit posibil.
Dacă librarii ar fi niște cârtițe care se calcă pe capete în drumul lor spre Soare, atunci Soarele librarilor ar fi scaunul de la casă, singurul loc în care poți sta jos fără să fii acuzat că nu muncești, deși nu prea muncești. Lenea nu era singurul motiv pentru care voiam să stau acolo, ci pentru că puteam să le fac tuturor clienților pe care îi plăceam reducerea de 40% ca librar, adică adaosul librăriei. Ni s-a specificat clar că această reducere e doar pentru noi și poate pentru vreun membru al familiei și uite așa familia mea s-a extins cu câteva sute de bucureșteni și niciunul nu a spus nici pâs. Se uitau la prețul final, își dădeau seama că era mult mai ieftin decât calculaseră și schițau o mică surpriză, temători că o să-mi dau seama de diferență și-o s-o adaug la loc. Le zâmbeam cald și le vorbeam telepatic: Hai să furăm de la o librărie care ne jefuiește pe amândoi. E bine, nu? Iar ochii lor îmi spuneau că da, e foarte bine. 
Chiar eram vizitați de hoți, unii abonați. Inițial, veneau ca niște clienți normali și, în timp ce se prefăceau că răsfoiesc un bestseller, memorau poziția camerelor de supraveghere. Reveneau când era mai aglomerat, cu hanorace largi sub care purtau bodyuri în care puteau strecura și 15 volume, aceleași bodyuri folosite la furat de cașcaval în Carrefour. De obicei luau cărți de drept fiindcă erau cele mai scumpe și se vindeau imediat pe OLX sau Okazii. În pandemie a fost chiar o frenezie a furtului de cărți, de ziceai că erau leacul de Covid, dar explicația era că măștile ne transformau pe toți în niște anonimi și e multă putere în anonimitate. Jandarmii o știu cel mai bine. Rezultatul a fost că s-au montat vreo trei camere fixate doar asupra raftului cu cărți de drept. 
De când lucrez eu aici, doar trei hoți au fost prinși. Toți au fost muștruluiți de șefa și lăsați să plece, deși o fată furase de-a lungul timpului de vreo cinci mii de lei. Când am întrebat-o de ce nu a chemat poliția, s-a uitat în pământ și a tăcut, de parcă i-ar fi fost rușine s-o pună pe drumuri pentru niște cărți. Probabil ar fi văzut-o ca pe cineva care sunase fiindcă i se furase preșul de la intrare sau, cel puțin, asta am dedus eu, că ea n-a zis nimic. Era pe vremea când încă nu furam și simțeam o indignare de stahanovist când cineva îndrăznea să atingă prestigiul librăriei. Mai că i-aș fi cerut șefei să mă lase să le fac poze tuturor hoților și să le înrămez pe un perete al rușinii din librărie. Uitați, dragi cititori, hoții dintre voi. Astăzi, poza mea ar fi deasupra tuturor, ca în restaurantele americane care îl afișează pe cel care a reușit să mănânce o friptură de vită de cinci kilograme în mai puțin de-o oră. Sub poză, cu litere italice: Iulian, 25 de ani, peste 300 de cărți furate într-un an.
Pot să mă psihanalizez cât vreau: sânii mamei au rămas fără lapte prea devreme, n-am avut niciodată nimic, alții mi-au luat și din acest nimic. Poate simt că furtul mă întregește și poate mă mint singur că nu torn într-un pahar cu fundul spart și poate-mi spun că dacă voi continua să torn, la un moment dat, se va inunda camera și nu va mai conta că paharul e spart.”