Cimitirul Parohial Militari

„După muncă fac un ocol prin cimitir să-i pun mamei altă candelă. Liliacul de la capul ei a fost udat de ploi. Au crescut buruieni și s-au ofilit florile de vară, dar n-am uneltele la mine, așa că las grădinăritul pe altă dată. Nu ăsta obișnuia să fie primul meu gând când ajungeam la ea.
În primul an i-am vorbit de parcă era lângă mine și prin nu știu ce accident temporar nu putea să-mi răspundă. În moarte, mai mult decât în viață, mama a de-venit primul meu psiholog, fiindcă îi spuneam orice, de parcă m-ar fi ascultat de pe un fotoliu de norișori. Când călcam în cimitir, ateismul meu făcea un pas în spate de dragul sănătății mele mintale. Deși încercam, rămâneam repede fără lucruri bune de spus, iar pe cele rele, mereu aceleași, oboseam să le repet. Nu mă ajuta să mă plâng de tata. Măcar în moarte să n-o mai dezamăgească. Nu știu exact ziua în care am intrat pe porțile cimitirului și nu i-am mai spus nimic, dar mai bine, că altfel s-ar transforma într-o sărbătoare a destrămării pe care mi-aș aminti-o anual. Cum să nu crezi în Dumnezeu când știința te forțează să recunoști că mama ta nu-ți va mai auzi niciodată cuvintele? Să devii ateu e să te trezească cineva dintr-un vis în care viața era suportabilă. Degeaba vrei să adormi la loc. Acum, când știi că a fost o iluzie, nu te mai poți întoarce, nu te mai poți minți, deși ai vrea. Dormiți, că nu vă așteaptă nimic bun când deschideți ochii. Poate doar mândria, dar ce e mândria pe lângă șansa de a vorbi din nou cu mama ta?”