Cimitir

Pierderea tatălui declanșează un travaliu de doliu care îl poartă pe autor oriunde dar nu acasă, pe străzile Bucureștiului, la sediul central al tinerilor uteciști, fără să vrea să se apropie de vehiculul funerar dar totuși urmărindu-l de la distanță și până la urmă îmbrâncit în fața cimitirului, într-o realitate imposibil de evitat. 

„Eram decis să nu dau socoteală nimănui - atunci, pentru prima oară în viața mea, am început să rătăcesc pe străzi, fără țel, fără idei, dus doar de o panică netrebnică. Am pornit-o pe Bucur, pe Între Gârle, am ieșit pe Chei, am trecut prin fața tăbăcăriilor lui Gralex, am ajuns la Lemetru, am trecut podul la confluența putorilor dinspre Abator și pielării și m-am întors, pe partea cealaltă a Cheiului, la podul Mărășeștilor, oprindu-mă doar în fața pompierilor din Radu-Vodă. [...] M-am întors la postul de observație din Cuza-Vodă - mașină neagră, a Comunității, se afla în fața casei noastre; am aruncat halvița exact în clipa când pe poartă era scos sicriul însoțit de toți ai casei, mama, sora mea, bunica, mătușile, Roza. Începu să fulguiască, sicriul fu instalat în mașină, plamele mi le simțeam umede și lipicioase, imposibil să-mi descleștez degetele, am cerut în gând să apară un taxi. 
Mașina funebră plecă spre Lânăriei, familia intră în curte, un taxi opri în fața fostei băcănii a lui Costică, distrusă în bombardamentul din 4 aprilie, șoferul intră în tutungerie, l-am așteptat să iasă, i-am cerut imediat să mă ducă în sus, repede, până dă de o mașină neagră. S-a conformat, pe la fabrica de sifoane am zărit-o, i-am poruncit să ne ținem după ea, la distanța asta, să nu încerce nici să se apropie, dar nici s-o piardă din vedere, am ieșit în Șerban-Vodă, am urcat Dealul Șincaiului, am trecut prin fața crematoriului, începusem să mă liniștesc - eram totuși primul om care-l ducea pe ultimul său drum, fără să fiu văzut, fără s-o știe nimeni, fără să mă compromit, fără să fac concesii - când, deodată, în clipa când mașina neagră opri în fața porții cimitirului spaniol, peste drum de Bellu, șoferul meu stopă și mă îmbrânci în portieră, răsturnându-mă pe pavaj:
- Jos, în mă-ta pe gheață! Nu conduc și nu iau bani de la jidani dovediți! și demară pe dată.
Am avut puterea să surâd celor adunați în jurul meu. Curățându-mă pe palton, le-am explicat că nu ne-am ințeles la prețul cursei, n-am avut cât îmi ceruse și m-a luat la bătaie. Speculanți ordinari. Jigodii."

Sânziana menționează că merge des la Bellu pentru a vizita mormintele părinților ei și cenotaful tatălui său, căzut pe front:

„În momentul acela, sună telefonul.
Alo! Da, nene Daniel… A şi trecut un an?!… Direct la Bellu… Da, ştiu, De câte ori merg la Mama şi la Tata, trec şi pe la el. Bine, la 11. La revedere.
Un an de când v-aţi dus, domnule doctor Nini Naiculescu. Nini, Nini. Tot trecutul dădea năvală asupra ei. Pavel, Nini, chiar şi Nenea Daniel, chiar şi Alexandru. Şi tu, Mircea, eşti şi prezent şi trecut… Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des.
[...]
Cum îţi spuneam, profesorul Bartolomeu obţinuse aducerea de pe front şi mobilizarea pe loc a trei doctori de o excepţională valoare, cum îi declarase el: Gheorghe Hangan, Daniel Şerban şi Ioan Wagner. Ordinul sosise pe front la două săptămâni după moartea Tatei. Mama i-a făcut un cenotaf, un mormânt gol, la Bellu, un cimitir de-aici din Bucureşti. În amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front 1907-1942, aşa scrie pe cruce…”

Ulterior, pianistul Marcel Haimovici depune o jerbă la mormântul Smarandei Hangan în semn de omagiu pentru demnitatea ei:

„Mama era consultantul ştiinţific permanent al Bertei. Nimic nu făcea, nimic nu cumpăra Berta fără s-o-ntrebe pe Mama. Aşa a ajuns casa Bertei plină de cele mai frumoase mobile stil, de cele mai orientale covoare, caseta ei de bijuterii plină de piese de valoare istorică, pereţii plini de Matei Şerban şi de alţii ca el, care, consideraţi decadenţi în anii aceia, vindeau pe nimic ca să-şi ţină zilele. La toate sărbătorile ne invitau la masă, mândrindu-se cu Mama, prietena noastră, care făcea o profundă impresie asupra comunităţii; până şi-asupra doamnei Herşcovici: ea ne făcea pe Mama, şi, scuză-mă că mă laud, şi pe mine frumoase şi distinse ca nişte spaniole. În ajunul câte unui examen, când Marcel făcea ultima repetiţie, Mama cu mine şi, uneori, şi cu Marilena îl ascultam stând în fotolii, emoţionate, alături de Berta, de Sandu şi de bunica lui spaniolă. Berta şi cu Sandu erau de două ori emoţionaţi: mai întâi, fiindcă Marcel cânta, în al doilea rând, pentru că aşteptau verdictul Mamei, care pentru ei era mai important decât ce-ar fi spus tot Conservatorul la un loc. Când ne-a cântat o dată Marcel Imperialul, ultimul acord se stinsese demult, iar Mama rămăsese nemişcată în fotoliu. Marcel s-a uitat întrebător la ea, iar Berta a-ntrebat-o neliniştită: Ce zici?. Când ai să fii celebru, Marcele, am să mă pot lăuda c-am avut privilegiul să fiu auditorul tău privat: Eu l-am auzit la el acasă pe marele Marcel Haimovici, când era doar Haimovici Marcel, student la Conservator, şi-am ştiut de-atunci că este un mare artist. Mă simt astăzi cum cred că se simţea Ludovic al II-lea al Bavariei când se cânta Wagner doar pentru el, într-o Operă goală. Îţi mulţumesc din suflet pentru înălţarea estetică pe care-o trăiesc când te-ascult. Să ai parte să faci cât mai mulţi oameni fericiţi. Şi urarea Mamei s-a-mplinit. Nu este colţ al lumii unde lumina acestui talent excepţional să nu fi ajuns. Într-un turneu, s-a-nsurat cu-o americancă, o mare cântăreaţă de negro spirituals. În '60, Sandu şi cu Berta s-au dus definitiv la copil. Am un vraf de cărţi poştale ilustrate pe care ni le trimitea şi pe care mi le trimite şi-acum mie Marcel din toată lumea. În culmea gloriei, găsea câteva momente în care să-şi aducă aminte de modestele lui auditoare private din Cercului, care-l ascultau cu evlavie şi cu iubire. Berta şi cu Sandu ne scriau scrisori care, pe de-o parte, debordau de mândrie pentru succesele lui Marcel, pe de altă parte, se lamentau pe urmele unui trecut modest şi paşnic când duseseră o viaţă cu adevărat tihnită în micul nostru falanster din Cercului, între prieteni adevăraţi. În anul când a murit Mama, i-au trimis o invitaţie şi bani de drum la bancă. I-a sosit paşaportul la două săptămâni după moarte. Anul ăsta a murit mai întâi Berta, iar la două luni după ea, şi Sandu. N-a putut trăi fără ea. Marcel le-a ridicat un monument superb aici în cimitir, unde ar fi vrut ei de fapt să odihnească. M-a invitat la concertele lui şi la dezvelirea monumentului: În amintirea minunaţilor mei părinţi Sandu şi Berta Haimovici. Apoi, ne-am dus la Bellu fiindcă a vrut să pună o jerbă de flori pe mormântul Mamei. În amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front, 1907-1942, iar dedesubt, Smaranda Hangan, 1912-1974. Înainte de-a pleca de la mormânt, Marcel şi-a trecut degetele peste numele Mamei. Smaranda Hangan, cel mai demn şi mai exemplar om pe care l-am cunoscut.”

Cimitirul Șerban Vodă (în limbaj popular „Cimitirul Bellu”), se află situat în Piața Eroii Revoluției.

Până la jumătatea secolului al XIX-lea bucureștenii își îngropau morții în curțile bisericilor. Existau câteva cimitire în afara orașului, unde erau înmormântați săracii, oamenii de rând sau cei morți în urma molimelor. Pentru a fi în pas cu lumea modernă, legiuitorii bucureșteni au desființat aceste cimitire și au hotărât în 1831 „Legiuirea pentru înmormântări afară din oraș”. În anul 1852 o comisie a Sfatului Orășenesc discută crearea altor cimitire în afara Bucureștiului. Unul dintre acestea era situat pe ulița Șerban-Vodă, unde se afla o grădină mare de portocali aparținând baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministrul Cultelor și Justiției. Terenul de circa 15 hectare a fost donat de Bellu Sfatului Orășenesc care, la 26 noiembrie 1852, hotărăște începerea lucrărilor de amenajare a cimitirului. Arhitectul Alexandru Orăscu întocmește planurile pentru ridicarea capelei pe locul unde fusese cândva biserica lui Bellu cel Bătrân (1799-1853), tatăl baronului. Interiorul era realizat de pictorul Constantin Lecca. În toamna lui 1855 încep amenajările terenului, primele înmormântări fiind în 1856, iar în septembrie 1858 cimitirul începe să funcționeze legal. Sursa: Wikipedia RO

Bellu este recunoscut și ca un veritabil muzeu în aer liber, fiind unul dintre cele mai valoroase ansambluri de patrimoniu din București, cu o densitate impresionantă de monumente istorice și opere de artă, printre care:

Capela Centrală: Construită pe locul vechii capele a lui Barbu Bellu, este o bijuterie arhitecturală pictată de maeștri precum Dimitrie Belizarie.

Sculpturi celebre: Multe dintre monumente sunt semnate de artiști renumiți, cum ar fi Karl Storck, Carol Storck sau Ion Georgescu.

Stiluri diverse: De la neoclasic și neogotic la neoromânesc și art nouveau, cavourile marilor familii boierești (Cantacuzino, Ghica, Florescu) sunt adevărate palate în miniatură.

Din punct de vedere literar, Cimitirul Bellu reprezintă cea mai concentrată arhivă de istorie literară „vie”, unde biografiile scriitorilor se întâlnesc cu arta monumentală.

Cimitirul Bellu a generat el însuși literatură. Atmosfera sa melancolică și poveștile tragice ale celor înhumați acolo au servit drept punct de plecare pentru numeroase scrieri, cum ar fi povestea „Domnișoarei Poroineanu” sau a „Doamnei cu umbrela”, care au fost incluse în volume de eseuri, reportaje și proză scurtă ce explorează mitologiile orașului București.

Punctul central de interes literar este celebra Alee a Scriitorilor, unde sunt înmormântați cei mai importanți autori care au definit limba și literatura română.

Printre scriitorii și personalitățile literare, îi regăsim la Bellu pe:

Adrian Păunescu (1943–2010): Poet, publicist, om de televiziune, politician. Fig. 9
Alexandru Macedonski (1854–1920): Poet. Fig. 6-34
Alexandru Paleologu (1919–2005): Scriitor memorialist, diplomat. Fig. 8
Alexandru Vlahuță (1858–1919): Scriitor, academician. Fig. 71-36
Alfred Ion Moșoiu (1890–1932): Scriitor, poet, dramaturg. Fig. 52-3
Alice Voinescu (1885–1961): Scriitoare. Fig. 63
Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838–1907): Filolog, istoric, enciclopedist, scriitor. Fig. 25-22
Cella Delavrancea-Lahovary (1887–1991): Pianistă, scriitoare. Fig. 47-6
Cezar Petrescu (1892–1961): Scriitor, ziarist, academician. Fig. 103
Cincinat Pavelescu (1872–1934): Magistrat, epigramist, poet. Fig. 13-58
Emil Gîrleanu (1878–1914): Scriitor, scenarist, jurnalist. Fig. 83-6
George Călinescu (1899–1965): Critic și istoric literar, scriitor, academician. Fig. 9
George Coşbuc (1866–1918): Poet, traducător, academician. Fig. 9-19
Ion Heliade-Rădulescu (1802–1872): Scriitor. Fig. 98
Ion Luca Caragiale (1852–1912): Scriitor, dramaturg, ziarist. Fig. 9-4b
Ion Minulescu (1881–1944): Poet, prozator. Fig. 115-105
Ionel Teodoreanu (1897–1954): Scriitor (romancier) și avocat. Figura 47-6
Iulia Hasdeu (1869–1888): Poetă cu înclinații filologice și artistice, fiica savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu. Figura 25-22
Liviu Rebreanu (1885–1944): Scriitor. Fig. 8
Marin Preda (1922–1980): Scriitor. Fig. 9
Mateiu I. Caragiale (1885–1936): Scriitor, heraldist. Fig. 26-29
Mihai Eminescu (1850–1889): Poetul național al românilor. Fig. 9-24
Mihail Sadoveanu (1880–1961): Scriitor, academician. Fig. 9
Mircea Nedelciu (1950–1999): Scriitor. Fig. 9
Nichita Stănescu (1933–1983): Poet, academician. Fig. 9
Nicolae Filimon (1819–1865): Scriitor, autorul primului roman românesc. Fig. 8-52
Nicolae Labiș (1935–1956): Poet. Fig. 8
Hortensia Papadat-Bengescu (1876–1955): Scriitoare. Fig. 24-22
Panait Istrati (1884–1935): Scriitor de limba română și franceză. Fig. 37-51
Păstorel Teodoreanu (1894–1964): Scriitor, epigramist, publicist, avocat și gastronom. Fig. 33b, 289
Petre Ispirescu (1830–1887): Scriitor, povestitor. Fig. 17-35
Rodica Ojog Brașoveanu (1939–2002): Scriitoare de literatură polițistă. Fig. 26
Șt. O. Iosif (1875–1913): Poet. Fig. 84-2
Titu Maiorescu (1840–1917): Critic literar, scriitor, academician. Fig. 18-49
Tudor Mușatescu (1903–1970): Dramaturg, prozator, umorist. Fig. 95
Zaharia Stancu (1902–1974): Poet, prozator, academician. Fig. 9

Sursa: Dicționarul de persoane înmormântate în Cimitirul Șerban Vodă - Bellu „Clasic”, Gheorghe Sarău

„Am închiriat din Bistrița o mașină și ne-am dus cu toții la Iași. Am căutat cimitirul evreiesc și am reușit să-l găsesc și am intrat, după ce m-am rugat o vreme de o doamnă nebună, înconjurată de cîini care lătrau, mîrîiau și se izbeau de gard, speriindu-mi copiii și făcînd-o pe nevastă-mea să bombăne „tu, cu cimitirele tale evreiești, ce te-a apucat, tu nu ești evreu”. M-am dus la monumentul în formă de vagoane de tren și am început să șoptesc: David, pe unde ai umblat? Rifca, hai pînă la gard. Moshe, mai ai dulceață din aia bună? Saul, Lea, Rahela, Marcu și apoi iarăși David și David și David, pînă cînd nevastă-mea m-a luat la rost că ce tot bolborosesc acolo și eu i-am zis supărat să mă lase în pace. „Haide mă' odată că li-i foame copiilor”. M-am uitat pe rînd la cei cinci băieți ai noștri, frumoși, plictisiți și înfometați și m-am rugat în gînd să nu-i bată românii, să nu-i omoare poporul român, să nu-i alunge din țară și nici ei să nu omoare pe nimeni. Apoi l-am săltat pe cel mic în brațe și am zis: „Gata, gata, haideți că vă duce tati la Mc Donald's”.

„Pe vremea când tata-mare ajunsese, el, fiu de cioban, elev la cel mai important gimnaziu din Braşov-Kronstadt-Brasso, se păstra aici o tradiţie: în fiecare an, de 24 octombrie, mai precis în noaptea de dinainte, unul din băieţii de la Şaguna era ales, în cel mai desăvârşit secret, dar cu aprobarea tacită a profesorilor, să pună un buchet de flori la mormântul lui Andrei Mureşanu. Era o operaţiune primejdioasă. Soldaţi ai stăpânirii – Transilvania ţinea de Austro-Ungaria –, care ştiau tradiţia şi se temeau de orice manifestare prea vizibilă a românilor, păzeau intrarea la cimitirul bisericii Sfânta Treime de pe Tocile, din Şchei, unde se afla mormântul fostului revoluţionar, autorul poeziei Deşteaptă-te, românei Patrulau toată noaptea în jurul gardului de piatră al bisericii. Băiatul cu buchetul de flori şi panglică în culorile steagului României trebuia să calce neauzit, să fie sprinten, uşor, şi gimnast perfect, ca să escaladeze gardul în micul interval dintre patrulări. [...]
În noaptea aia, tata-mare, adică elevul care era pe-atunci, a făcut el ce-a făcut şi-a sărit gardul cu buchetul prins la brâu ca să aibă mâinile libere, s-a strecurat ca o umbră printre morminte, dar, ce să vezi? înăuntru, spre deosebire de alţi ani, fusese pus un soldat de pază, chiar în faţa mormântului. Fuma, aşezat pe jos, cu spinarea sprijinită de cruce şi se vedea un punct mic roşu, mai intens când soldatul trăgea un fum. În rest, linişte deplină, doar în depărtare, spre aleea de sub Tâmpa, lătrau nişte câini. Băiatul n-a stat pe gânduri, că poate dacă ar fi stat renunţa cu totul. A ocolit prin spatele crucii şi, cu inima bătându-i în urechi ca atunci când urca pe vârful piramidei de gimnaşti, a aşezat buchetul de cealaltă parte a mormântului şi-apoi s-a topit printre cruci.”

„După muncă fac un ocol prin cimitir să-i pun mamei altă candelă. Liliacul de la capul ei a fost udat de ploi. Au crescut buruieni și s-au ofilit florile de vară, dar n-am uneltele la mine, așa că las grădinăritul pe altă dată. Nu ăsta obișnuia să fie primul meu gând când ajungeam la ea.
În primul an i-am vorbit de parcă era lângă mine și prin nu știu ce accident temporar nu putea să-mi răspundă. În moarte, mai mult decât în viață, mama a de-venit primul meu psiholog, fiindcă îi spuneam orice, de parcă m-ar fi ascultat de pe un fotoliu de norișori. Când călcam în cimitir, ateismul meu făcea un pas în spate de dragul sănătății mele mintale. Deși încercam, rămâneam repede fără lucruri bune de spus, iar pe cele rele, mereu aceleași, oboseam să le repet. Nu mă ajuta să mă plâng de tata. Măcar în moarte să n-o mai dezamăgească. Nu știu exact ziua în care am intrat pe porțile cimitirului și nu i-am mai spus nimic, dar mai bine, că altfel s-ar transforma într-o sărbătoare a destrămării pe care mi-aș aminti-o anual. Cum să nu crezi în Dumnezeu când știința te forțează să recunoști că mama ta nu-ți va mai auzi niciodată cuvintele? Să devii ateu e să te trezească cineva dintr-un vis în care viața era suportabilă. Degeaba vrei să adormi la loc. Acum, când știi că a fost o iluzie, nu te mai poți întoarce, nu te mai poți minți, deși ai vrea. Dormiți, că nu vă așteaptă nimic bun când deschideți ochii. Poate doar mândria, dar ce e mândria pe lângă șansa de a vorbi din nou cu mama ta?”