Strada Cătinei, nr. 12

„– Unde te duci? îi simt respirația pe gât și mâna sub fund, trăgându-mă în sus, ca atunci când eram mică și Toma mă suia pe cal. Nu vrei să mai stai cu mine?
Scap punga. Doi biscuiți se rostogolesc pe asfalt. Mintea, de parcă ar vrea să amâne inevitabilul, îmi arată că poate transforma o secundă într-o oră. Imagini și informații se desfășoară într-o succesiune a lui prea târziu. Mai întâi văd sprayul meu cu piper, care stă atât de bine așezat în buzunarul lateral al rucsacului de acasă, din camera mea, de lângă birou. Îmi amintesc și în ce direcție era îndreptat atunci când am plecat și am hotărât că un drum până la brutărie, în propriul meu cartier, la vârsta mea, la zece dimineața, e cât se poate de safe. Mi-l amintesc pe Viorel, autospeciala lui, proiecția de intangibilitate care m-a ocrotit în timpul liceului și de care, până acum, ca femeie adultă, credeam că nu mai am nevoie. E mai puternic decât mine. Îmi dau seama din încordarea mâinii care mă frământă și a celei care mă ține. Îmi înghit greața. Nu mă va ajuta să supraviețuiesc. Dar rușinea, pe ea nu o alungă nici măcar frica care îmi îngheață picioarele. E o ceapă ale cărei straturi nu se mai termină. Descojesc rușinea dorinței ca Viorel să mă protejeze și dau de rușinea că propriul meu tată nu mă poate proteja, apoi că Tatiana nu mă poate proteja, că iubitul meu nu mă poate proteja, că mama nu mă poate proteja, că societatea nu mă poate proteja și apoi, sub toate astea, găsesc rușinea că am nevoie de protecție și că nu mi-o pot acorda singură. Îmi e teamă că, dacă-i dau un cot, nu-l va durea suficient, nu-mi va elibera brațul, nu voi putea fugi, mă va împinge în desișul ăsta blestemat căruia ar trebui să-i dau foc anual. Își va lăsa greutatea pe mine și îmi va distruge orice șansă să mă pot împăca cu propriul corp. Nici nu s-a întâmplat și știu deja că nu mă voi putea ierta și că sunt ultima proastă să cred că eu sunt responsabilă de răul care se abate asupra mea, că l-am atras eu cumva, poate m-am îmbrăcat în ceva care invita, poate n-am fost atentă cum mi-am risipit amabilitatea. Trebuie să fiu vinovată, e o chestiune de cum, nu de dacă. Nu contează că port pantaloni uzați de trening și un tricou de casă, că îmi feresc privirea și am un mers de lasă-mă-n pace. O mișcare, constituția mea, vocea au complotat în a-i semnala unui bărbat că merit și că pot fi supusă voinței lui.”