Cartierul Dristor

Dristor

„Cînd am auzit prima oară numele cartierului,

am simțit pe limbă piper alb,

în nări miros de grătar încins

și în urechi zgomot de tramvai.

Nu știam atunci că

sos de șaorma-cu-de-toate,

bălegar uscîndu-se la soare,

șuruburi, șaibe, cuie, piulițe

rostogolindu-se pe gresie noapte de noapte

în garsoniera de jos

vor însemna pentru totdeauna Dristor.

Și Mariana cu barbă,

și băieții ei dichisiți,

și iubișoarele,

și adolescenții umblînd în grup de colo-colo,

și ceremoniile funerare,

cînd jaguare, merţane, jaguare, merțane

se-nşiră melancolice

de-a lungul străduţei care desparte blocul de cimitir,

și străduța care desparte blocul de cimitir,

și piața colorată și ieftină din spatele blocului,

și tramvaiul croindu-și drum

printre trunchiuri firave de copaci,

și șaormeria celebră în tot orașul,

cu cei șapte bucătari tineri,

ca șapte frați identici,

sclipitori în costumele lor imaculate,

mînuind cuțitoaie bine ascuțite,

potrivind garniturile în foaia de lipie,

totul într-o viteză care mă fascina

de cîte ori treceam să cumpăr

o șaorma-cu-de-toate-la-pachet,

vor însemna pentru totdeauna Dristor.

Dar mai ales cum se face seară.

Și cum se vede asta de la etajul opt.

Cum a deschis vîntul geamul de la bucătărie și

un bărbat îi spune femeii sale pitulice.

Cum, la Florăria Mariana, Mariana se uită la televizor

și mănîncă semințe.

Singurele ferestre ale garsonierei de 18 mp,

cea de la bucătărie

și cea de la camera ce-mi servește

drept living, dormitor și birou,

dau spre apus.

Așa cum și camera mea de fetiță

tot spre apus dădea. ”

Mariana

„Sîmbăta după-amiaza și mai ales duminica

nu prea vezi pe străzi decît

cerșetori, nebuni și golani.

Adolescenți săraci, îmbrăcați colorat, vorbind tare.

Cu frunțile încrețite, ca și cum

chiar atunci ar învăța literele.

De la etajul opt,

pe străduța care desparte blocul de cimitir,

nu se văd acum decît Mariana și prietenii săi.

Mariana vinde lumînări și candele, chibrituri și tămîie,

pămînt pentru flori, flori și coroane de flori,

flori naturale

și flori artificiale

într-o coșmelie albă de termopan: Florăria Mariana.

Are acolo televizor și, iarna, calorifer electric.

Acum nu mai vine nimeni,

e trecut de șase seara,

e duminică.

Mariana stă pe-un scăunel în fața Florăriei Mariana

și mănîncă semințe de floarea-soarelui.

În jurul ei sînt cîțiva băieți

cu tricouri mulate,

băieți firavi, cu mîinile încremenite

în buzunarele blugilor,

privind în gol,

băieți dichisiți, cu părul bine tuns,

vopsit în culori electrice.

Albastru, blond, ciclam, verde.

Mariana pare mama lor,

cu sînii ei bulbucați,

gata să-i scape din maioul Calvin Klein,

cu șuvițele ei blonde încadrîndu-i obrajii

mereu nerași.

Mariana pare tatăl lor,

cu mîinile ei mari,

cu spatele ei lat, numai bun să care

sacii cu pămînt pentru flori,                    

cu șoldurile ei zdravene,

înfășurate în fusta lungă, vaporoasă.

Ar putea să țină cîte doi băieți deodată

pe genunchi.

Mariana e bună, îi îngăduie în preajma ei.

Băieții o ascultă nemișcați,

seară de seară se adună

în fața Florăriei Mariana.

Mariana vorbește și scuipă cojile direct pe asfalt.

Vocea ei ascuțită

ajunge pînă la etajul opt,

chiar și cînd geamul e închis.

Cu toate astea, nu se poate spune

despre ce vorbește.”

Melancolie

„Mai întîi au făcut probe.

Probă, probă, probă, probă...

Doizece, doizece, doizece...

Probă, zece, doizece...

Ca pentru un mare concert

pe un mare stadion.

După vreo oră au apărut:

acordeonistul, violonistul, trompetistul,

un fel de limuzină neagră,

care purta pe lunga ei spinare

sicriul,

numai falduri de organza albă.

Urma o decapotabilă în care plîngeau

două femei corpolente,

una tînără, alta bătrînă,

şi apoi

jaguare, merţane, jaguare, merțane

care se-nşirau melancolice de-a lungul străduţei,

înconjurate de o mulţime îndoliată.

Cînd s-a pierdut pe aleile cimitirului

şi ultimul automobil,

au început dedicaţiile.

De la răposat la cei rămaşi neconsolaţi,

de la cei rămaşi neconsolaţi la răposat înapoi,

şi de la marşul funebru

la Drumurile noastre toate.

Mai mult de-o oră.

Apoi neconsolaţii s-au întors,

la poartă îi aşteptau cerşetorii,

s-au împărţit pachete, pacheţele,

în vreme ce maşinile îşi făceau loc

melancolice prin mulţime.

În urma lor, pe străduţa care desparte

blocul de cimitir,

a rămas un covor de petale colorate şi bănuţi aurii.

De la etajul opt

am privit-o pe Mariana

cum a urmărit totul

din uşa Florăriei Mariana,

cînd în picioare, cînd pe scăunel,

scuipînd coji de seminţe

printre petalele şi bănuţii de pe trotuar

şi m-am gîndit

că o să aibă ce le povesti deseară

saturnienilor ei de băieţi.”