Arestul Central al Poliției Capitalei

„Oprim. Plătesc cursa. O văd pe nevasta lui Macu. Mesneraș e la vreo două sute de metri, dar nu se uită la mine.

- Ce bucuros o să fie Macu! zice nevastă-sa. Uite cum faceți: vă întâlniți în cabinetul medical al arestului, iar medicul o să stea tot timpul cu voi.

- Poți să-i duci asta lui Macu? face nevastă-sa, întizându-mi o valiză.
- Vai de mine, cum să nu.
Valiza e îngrozitor de grea. Iar femeia:
- E presa, știi că Macu citește mult. I-am adus toate ziarele.
Mă trec apele. Dacă-i pusese printre ziare și...? Vedeam deja lăcașuri decupate în hârtie, pline cu sticle de whisky, cu emițătoare, cu bani, cu Glock-uri din ceramică – orice e bine venit la închisoare. Cu toate astea, fac pe nepăsătorul: doar n-o să mă fac de râs în fața nevestei lui Macu. Trec de străjerii burtoși, ăia salută politicos, mă întreabă de acte, mda, sunt pe listă, îmi dau voie să intru, nu-i interesează valiza. Are pe puțin zece kile. A naibii femeie: cât era de măruntă, cărase valiza de parcă era o poșetă. Urc două șiruri de scări. Lumina devine gri, aerul se răcorește, pereții sunt vopsiți în verde WC. Trec de alți străjeri. Ăștia nu vorbesc, doar îmi arată unde e cabinetul medical, fără să-i întreb nimic.”

 

„Max e în celulă, povestește cum a golit conturi fără știrea titularilor: șmecheria era să înmulțească banii rapid, să facă profit și să plombeze conturile golite înainte ca titularii să se prindă că i-a călcat. I-a mers până n-a mai reușit să pună toți banii la loc, căci lansase prea multe suveici deodată. „Ca să scap, trebuia ca o zi să nu aibă douăj’patru de ore, ci patruzeci-patruj’două“, glumește el cu ceilalți deținuți.