Cafeneaua Capșa

Deschisă pentru prima oară la jumătatea secolului al XIX-lea, cofetăria Capșa se extinde treptat devenind ulterior și hotel și cafenea ridicate de mezinul familiei Capșa, Grigore. 
Inaugurată în 1891, cafeneaua Capșa devine „inima orașului, topografic și moral, timpanul acestei mari urechi care sunt Bucureștii” (Paul Morand, București) 

„Sîmbătă, 7 septembrie [1935]
Dejun la „Capşa" cu Comarnescu şi Soreanu, care îmi propun să fac pentru Excelsior un buletin francez săptămînal. Poate voi accepta, dar e oricum puţin trist să fiu salariatul lui Soreanu! Încă o dată, prilej să mă gîndesc, cu resemnare şi fără necaz, la inaptitudinea mea în ordinea practică şi la fericita abilitate a celorlalţi. Nu voi izbuti niciodată să trec dincolo de o mizerie mai mult sau mai puţin suportabilă, nu voi face niciodată carieră, nu voi avea niciodată bani... Şi, sincer vorbind, foarte sincer, fără nici un motiv de a mă păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi şi sunt indiferenţi. Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată.”

„Radu Comșa [...] își aruncă ochii la Capșa. Era ora aperitivului. Cafeneaua îngustă ca un vagon, gemea. Îi făcu Ioc, trăgându-se pe canapea, Titel Iliescu, care-i întinse mâna și se întoarse să continue discuția, cu un necunoscut cu barbă neagră și foarte creață, de oriental.
[...]
- Privește Ia masa Antantei! Ai zice că e Marele Consiulu Aliat.
La o masă din fund, un grup plecat pe o hartă, urmărea explicațiile unui domn pipernicit, slab, ras până la culoarea vineție a pielei, cu o pălărie imensă, dată pe ceafă. Arăta fără îndoială o mișcare decisivă de trupe, așa cum ar comanda-o el, căci atunci când sfârși, privi tovarășii triumfător, dându-și pălăria pe ceafă cu un bobârnac victorios: — Nemții erau pierduți.
Se aflau adunați gazetari cunoscuți, oameni politici, poeți cu și fără volume, actori cu faimă, tineri fără nici o îndeletnicire, micul parlament nelipsit la ora zece dimineața, la douăsprezece, la două, la șase, la opt seara: ora cafelei cu lapte, a țuicei, a șfarțului, a băuturilor răcoritoare.”

„— La Capșa! strigă Nory...
Mini avu o scurtă ezitare. Nu-i plăcea să intre în localuri publice, dar trebuia să se adăpostească. Cînd sosise atunci, pe iarna geroasă, în Cetate, dimpotrivă, era lacomă de zgomot, de mulţime.
Abia pripăşită, căuta locurile gălăgioase şi aglomerate, pentru a-şi ascunde şi apăra în ele timiditatea.
[...]
De la adăpost admira metropola care propăşea, ca pe o edificare de lux, în care oamenii puneau tot ce aveau în ei urban, ca instinct, inteligentă şi putere de muncă. Tot ce aveau în ei viu, şi bun şi rău. Nory ceru un schwartz, pe care Mini îl refuză, apoi reîncepu vorbăria. Privind prin geamurile largi, aburite de ploaie, lumea care se perinda, Mini nu o putea vedea desluşit şi atunci răsfrângea în afară chipurile vederei interioare. Identifica grupurile, perechile de trecători, cu fiinţele pe care le privea în panorama minţei, pe când Nory flecărea despre cunoscuţii lor.”

„La „Capşa”, în faţa chelnerului, m-a întrebat dacă vreau ciocolată cu brioşe sau ceai cu fursecuri. Eram obişnuită să mă uit pe listă, să comand ce e mai ieftin. Până la urmă, văzând că şovăi, domnul Cobadin a cerut şi ciocolată cu frişcă, şi brioşe, şi prăjituri, şi ceai, şi fursecuri.
[...]
- Vreau să fiu prietenul tău, protectorul tău. Cred că înţelegi.
Am simţit atunci în mine întreaga violenţă a tatălui meu şi am înţeles plăcerea cu care înjura şi trăgea palme. Am ridicat mâna, dar nu prea mult, deasupra mesei. Când mi-am dat seama unde mă aflu, m-am stăpânit. Dinţii mi-au scrâşnit. Mi s-a părut că aud oprindu-se în loc roţile unei maşini care derapează, sau care vrea să evite un accident.
[...]
- Ca să înţelegeţi nu ce gândesc, dar ce simt [...] imaginaţi-vă că vă aflaţi la masa de alături. Şi aici, la masa asta, un bărbat în vârstă îndrăzneşte să facă astfel de propuneri fiicei dumneavoastră [...] Închipuiţi-vă că aţi auzi cum îşi permite, în baza chimirului doldora, să vă insulte fata, să încerce s-o cumpere ca pe-o marfă!”

Profesorul universitar Constantin Rădulescu-Motru a participat la banchetul de la Capșa, în semn de solidaritate cu Eliade:

„Cu puţine zile înainte, Const. Kiriţescu, director general la Ministerul Instrucţiei Publice, publicase în toată presa un comunicat oficial în care atrăgea atenţia rectorului Universităţii din Bucureşti că eu, suplinitorul conferinţei de metafizică la Facultatea de Litere, eram autorul anumitor scrieri „pornografice”. Evident, era urmarea firească a campaniei lui Cocoş împotriva Domnişoarei Christina. Partea tragicomică a comunicatului Ministerului de Instrucţie era că fusese redactat tocmai de Const. Kiriţescu, poreclit „directorul de canapea”. (Era teroarea profesoarelor tinere). A trebuit să dau în judecată Ministerul Instrucţiei Publice pentru calomnie, cerând un leu simbolic drept despăgubiri.
Acele luni de vară se numără printre cele mai stenice şi mai glorioase din tinereţea mea. Căci de pretutindeni s-au ridicat glasuri ca să-mi ia apărarea. N. I. Herescu, secretarul general al Societăţii Scriitorilor Români, a organizat un banchet la „Capșa” în cinstea mea, cu preşedintele Societăţii, generalul Condeescu, Liviu Rebreanu, V. Voiculescu, Ionel Teodoreanu şi alţi scriitori, invitând de asemenea pe decanul Facultăţii de Litere, Rădulescu-Motru, şi mulţi alţi profesori, printre care îmi amintesc de Nae Ionescu, CC. Giurescu, Al. Rosetti, O. Onicescu. Printre martorii mei la prima înfăţişare de la Tribunal, erau Nae Ionescu, Motru, Rosetti, Herescu. Nu-mi mai amintesc numele avocatului ministerului, dar avocaţii care se înscriseseră în apărarea mea erau fără număr. Când m-am dus la Tribunal, împreună cu Nae Ionescu, la prima înfăţişare am întâlnit-o în sala paşilor pierduţi pe una din cele mai strălucite studente ale mele, Mariana Klein (căsătorită curând după aceea cu un alt excelent student al meu, Mihail Sora). Avea pe atunci părul blond, despletit, lăsat pe spate şi în dimineaţa aceea părea o walkirie deznădăjduită. S-a apropiat într-un suflet de Nae Ionescu şi l-a apucat de braţ:
— Domnule Profesor, trebuie să-l scăpaţi! A exclamat cu ochii în lacrimi. Nae Ionescu a liniştit-o, bătând-o pe umăr. Când am rămas singuri, mi-a spus:
— Dacă ai reuşit să trezeşti asemenea devotamente prin: tre studenţi, nu mai am nici o îndoială de viitorul tău.”

În perioada de câteva săptămâni în care Ela e bolnavă la mătușa ei acasă, Ștefan Gheorghidiu ruminează la posibilitatea unei împăcări, îi trimite flori, cărți și diverse persoane în chip de spioni (un „comisionar” sau pe sora lui).

„S-a făcut bine şi, peste vreo săptămână, ne-am întâlnit, către zece seara, pe Calea Victoriei, în dreptul cafenelei Capşa. Eu conduceam pe actriţă la teatru, ea era cu Anişoara şi bărbatu-său. Am salutat-o, mi-a răspuns zâmbind şi când, după zece paşi, am întors capul, am văzut-o oprită în loc, rezemată de bara vitrinei, urmărindu-ne cu aceeaşi privire de căprioară blondă, înjunghiată.”

„— Şi ce-ai mai găsit în ladă?
— O întreagă viaţă de care nu ştiam nimic. Tot felul de oameni – se pare de vază – îi scriau bunicului, începând cu „Dragă Jorj”. De când a murit, mama şi mătuşile mele au început să-şi umfle nările şi să privească miop printre gene: „Papa a fost cineva”, „Papa dădea dejunuri la Capşa”, „Papa…”
Nu i-am spus lui Ştefan că acasă se numărau cartofii, se cântărea zarzavatul, şi după ce se trăgeau câteva farfurii pentru „sufragerie” se înmulţea restul cu apă, „pentru slugi”. Şi nu i-am vorbit de Lavinia, de Mitzi.”