Cronică de familie

„Casa avea subsol şi parter şi o fâşie de curte asfaltată cu poartă de fier împletit spre stradă și în fund cu grădiniță. Zugrăvită de curând galben-cenuşiu, culoare despre care Rosmarin aflase dela un arhitect prieten că e mai durabilă şi rezistă bine la intemperii, se deosebea de celelalte clădiri din Strada Transilvaniei prin faţada încărcată abondent cu ornamente de gips. Ferestrele subsolului, deopotrivă de late cu cele dela parter dar numai pe jumătate de înalte aproape atingând nivelul trotoarului cu marginile de jos, trecătorii curioşi ar fi putut observa ce se petrece înlăuntru dacă doamna Rosmarin n'-r fi avut grije să tapeteze geamurile interioare cu hîrtie imitând sticla lăptoasă.
Dintre camerele subsolului, amîndouă la stradă, una era a bunicii, iar cealaltă sufrageria de toate zilele pe care Mircea și Liana o porecliseră în deridere „living room”, fiindcă de fapt familia mai mult aici își trăia traiul: aici mâncau, afară de când aveau mosafiri străini, aici se odihneau şi tăifăsuiau şi plănuiau toată ziua, în jurul bătrânei mese rotunde cu vre-o duzină de scaune ieftene vopsite roșu sânge.
[...]
Parterul era împărţit ca și subsolul. Deasupra sufrageriei de toate zilele se afla salonul, alături de sufrageria cea bună cu masă lungă de stejar pentru douăsprezece persoane, scaune de piele cu speteaza înaltă, bufet şi servantă moderne, joase şi, pe pereţi, câteva naturi moarte, pînze originale, cumpărate dela Alcalay mai ieftin decât reproducerile. Deasupra pivniţei era dormitorul cu patul dublu de nuc, vechiu, solid, cu dulapuri şi scrinuri, cu uşa secrelă la odaia de baie.”

„Era martie 1924, iar Bucureștiul, cu tramvaiele lui scârțâind și vânzătorii de ziare strigând știrile dimineții, părea că respiră cu mai multă poftă decât în anii grei de după Marele Război. Fabrica „Zamfirescu & Fiii” nu era cea mai mare din oraș, acel titlu îl deținea „Regina Maria”, vestita ciocolaterie de pe Calea Victoriei, dar era iubită pentru ceea ce producea: ciocolată densă, parfumată, ambalată cu gust și respect. Rețeta fusese adusă de bătrânul Zamfirescu din Elveția [...]”

„Duminica următoare, se lăsase deja frigul, însă oamenii se plimbau în parc. Mihai o aștepta la intrarea de pe bulevard, unde se afla chioșcul de ziare, care era închis. Anastasia fusese în Cișmigiu o singură dată cu Silvia și Antoneta, și rămăsese încântată de frumusețea grădinii și de eleganța femeilor. A ajuns destul de ușor cu tramvaiul pe Știrbei Vodă, de unde a continuat să meargă pe jos.”

„Cazarma Brigăzii de Jandarmi Pedeștri se întindea impunătoare în zona Dealului Uranus. Pentru bucureșteni, reprezenta un loc al siguranței și al liniștii. Zidurile groase adăposteau mai multe unități de jandarmi, dormitoare comune, cantina și curți interioare pentru instrucție. În acea dimineață de octombrie, la ora cinci, a răsunat ca de obicei sunetul strident al trâmbiței care anunța trezirea.”

„Au coborât încet până în apropierea unei intersecții, aproape de gară, unde se afla o stație de tramvai, linia 4, care făcea legătura cu centrul orașului. La scurt timp a venit tramvaiul, vopsit în verde-închis, din lemn lăcuit, cu geamuri mari. Au urcat și s-au așezat pe bănci de lemn, reci. Geamurile erau ușor aburit. Nu era aglomerat, la ora aceea oamenii se aflau la muncă [...] Trecerea se făcea prin Dealul Spirii, iar Anastasi a tresărit când a văzut inscripția pe cazarmă: Regimentul de Jandarmi Pedeștri. Mihai se afla oare acolo sau în altă parte unde fusese trimis să păzească vreun loc? [...] Abia acum avea să descopere orașul. Tramvaiul a coborât spre Podul Izvor, a străbătut bulevardul, a trecut pe lângă Palatul CEC, Hotelul Continental, pe Calea Victoriei [...] La stația de la Universitate au coborât și au luat-o pe jos, pe Calea Victoriei, către Capșa, un drum scurt, dar presărat cu lume elegantă [...] Cafeneaua Capșsa era deja animată; ospătarii în jiltecă albă purtau platouri cu prăjituri, doamenele sorbeau cafea turcească și bărbații îmbrăcați impecabil răsfoiau gazetele.”