Cofetărie

„A fost punctuală la prima întâlnire, ca şi la celelalte. De rândul ăsta, o aştept la ieşirea din facultate, în dreptul librăriei Cartea Românească. Ajungând în Victoriei, facem colţul şi, după câţiva paşi, intrăm în cofetăria Riegler.”

„Pe când mă plimbam fără ţintă pe Calea Victoriei, mi s-a părut că mă strigă cineva din spate (de fapt, era o iluzie auditivă). M-am întors brusc să văd cine era. În clipa aceea m-am izbit de o femeie care trecea grăbită pe lângă mine. Tamponarea a fost atât de puternică, încât mi-a căzut pălăria pe jos.
— Ai putea să fii mai atent, domnule, m-a apostrofat femeia. Când m-am uitat la ea, am rămas încremenit: era Ioana Pâslaru, puştanca pe care n-o mai zărisem de la revelionul din 1914, adică de 16 ani.
— Oana!
— Griguţă!
Ne-am îmbrăţişat pe trotuar, în mijlocul mulţimii de gură-cască, împiedicând circulaţia. Am întrebat-o dacă ea m-a strigat. Nu mă strigase. Ciudat! Cu toate astea am auzit destul de bine.
— Ce întâmplare! Să ne întâlnim după atâţia ani! Să-ţi fie ruşine că n-ai dat deloc pe la noi, m-a dojenit ea.
— Oano, abia am sosit azi-dimineaţă. Unde să stăm puţin de vorbă? Eşti grăbită?
Am intrat în cofetăria Riegler, la doi paşi de noi. Ne-am aşezat la o masă şi am comandat prăjituri.”

Reper central în „Muzici și Faze”, cofetăria-bar este locul unde Tinuț și prietenii lui se adună frecvent. 

„Cinci fără douăzeci. La marele fixometru: treceam puţin pe-acasă, mă schimbam, îmi luam kentanele şi pe la cinci eram în Paraşută, să mă întâlnesc cu Mimi, cu Luci şi cu Tanana. Îmi comandam un Cico baban, stăteam ca boieru', la masă, şi la momentu' potrivit scoteam o kentană şi o aprindeam de la brichetă, să facă Luci clăbuci de oftică.
[...]
„Paraşuta” era cofetăria de jos, din vale, unde ne pierdeam noi timpu' în zadar serile, că mai veneau şi barosanii de pe Eroilor, şi mai discutam despre muzici. Ii ziceam „Paraşuta” pentru că la mesele de-afară, unde stăteam noi, era o prelată cu dungi albe şi roşii. Cofetăria se chema parcă „Dalia” sau „Dalila”, ceva cu D, în orice caz, da', dacă-i întrebai pe băieţi ce scrie pe firmă, cred că nici unu' nu mai ştia.
[...]
În fine, am ajuns în Paraşută, da' nu era nimeni; pustiu. Şi ce jaf, tăticu': farfuriuţe jegoase, cupe de îngheţată, pahare, hârtii şi linguriţe pe jos, sticle de Ci-co şi de Quick răsturnate ca popicele, scaune într-o rină; ziceai că trecuse ciclonu'! Cum naiba, domn'e, că era sâmbătă, între timp se făcuse cinci şi…
[...]
Ce fază! Când am ajuns pe la jumatea Iu' Romniceanu, am văzut că Paraşuta era full de lume şi băgaseră muzichie; se auzeau nişte ecouri de Bob Marley. Ce aiureală!”

„Nenorocit în dragoste” cum el însuși crede despre sine, Mitică Gheorghiu reușește cu chiu cu vai să smulgă o întâlnire față în față cu Marcella, la cofetăria Nestor, a doua zi la 3 și jumătate, întâlnire unde speră să o convingă să fie împreună deși ea îl informase și verbal și în scris că vede între ei doi doar o relație de „buni camarazi, legaţi prin stimă şi prietenie spirituală, acea prietenie spirituală care înnobilează două suflete distinse şi înalte.”

„Plecă spre Nestor la trei şi cîteva minute. Mergea agale, făcîndu-şi vînt cu pălăria, oprindu-se în faţa vitrinelor fără să privească nimic precis. Calea Victoriei era pustie, fierbinte, înăbuşită. În dreptul Palatului grăbi pasul, ca să ajungă mai înainte la în tîlnire şi să aibă timpul să mănînce o îngheţată fără grijă. Uitase aproape tot ce avea de spus Marcellei. În asemenea ceasuri se simţea destul de fericit. Parcă era din nou Mitică Gheorghiu dinainte, eternul Mitică Gheorghiu. Uitase că iubeşte, că e nenorocit în dragoste, că fata lui îi trimisese o scrisoare dureroasă, la care trebuia să răspundă cu grijă, că de acest răspuns atîrna însăşi fericirea lui. Fericirea era un lucru care nu-l interesa în asemenea ceasuri. Înţelese toate aceste adevăruri grave foarte vag, oarecum pe deasupra, şi le izgoni din minte. Intră la Nestor făcîndu-şi vînt cu pălăria.”

„Dar intelectualii nu puteau rămânea pe drumuri; trebuiau deci să-și caute un nou sediu numaidecât... Atâtea chestiuni arzătoare de estetică, de filozofie, mai știu eu de ce! reclamau soluțiuni urgente. „Capuținiștii” își aleseră un local mult mai frumos și mai confortabil decât cel vechi; își strămutară sediul la Fialcowsky, cafenea-cofetărie celebră mai ales pentru beltelele ei.
Aci — lucru foarte ciudat! și care nu s-ar putea explica decât prin teoria evoluțiunii — aci s-a făcut o schimbare însemnată în moravurile intelectualilor. De unde, la Brofft, erau foarte exclusivi și din cale-afară discreți, discutând pe șoptite, așa ca să nu le poată profanii auzi înaltele înțelepciuni — la noul sediu, începură să primească alături cu ei, deocamdată la mese învecinate, apoi chiar la masa lor proprie, mușterii cari nu luau „capuțin”, oameni cu totul nedemni a se numi intelectuali. Apoi, dezbaterile „capuținiste” începură să se facă în gura mare, așa că toată lumea profană de cafenea și cofetărie, ba, vara, chiar din Piața Teatrului, le putea auzi perfect. Dar dacă zic că lumea profană le putea auzi, asta nu însemnează că le și putea pricepe. Numai aleșii le-au putut pricepe, și asta a făcut un mare bine public: încet-încet, și din ce în ce mai numeroși, începură să iasă, din rândurile poporului, o sumă însemnată de tineri a căror vocațiune era să fie intelectuali. Până aci, nu se știuseră număra, neavând un semnal de raliare, o eclesie. Aceasta a fost perioada clasică a intelectualilor.
În curând, potrivit principiului evoluțiunii, eclesia a numărat așa de mulți adepți, încât Fialcowsky nu i-a mai putut încăpea și ei au pornit care-ncotro să propovăduiască... Azi, mai mult ca totdeauna, la noi mai mult decât oriunde, intelectualii sunt, am putea zice, inspiratorii, diriguitorii opiniei publice, mai ales când e vorba de mișcarea „culturală”. Ei fac ploaie și vreme bună, ei tarifează prețurile succeselor și decernă laurii, ei condamnă, îngăduie sau încununează — în literatură, în teatru, în arte, în științe, în fine în tot: ei! ei, intelectualii!
Aceste exemplare de lux ale omenirii mișună astăzi prin toate unghiurile publice. Lipsiți cu desăvârșire de vreo falșă fudulie, intelectualii intră în toate localurile de consumație și se amestecă bucuros cu toți comunii muritori... Asta e o tactică iezuitică, așa crez eu; căci, pentru a renunța acești aleși la mândria lor legitimă și a se apleca așa cu dinadinsul la contactul nostru, trebuie că au un scop; și acela desigur nu poate fi altul decât luminarea maselor ignorante.
O dată cu ieșirea de la Fialcowsky, care numaidecât s-a desființat și el ca și Brofft, eclesia „capuținistă” a trecut din perioada clasică în perioada politică: de la revelațiune la apostolat. Iată-i... La orice masă de la berării, birturi, cafenele, dacă sunt trei mușterii, unul desigur este un intelectual. Ce face el, omul ales, alături cu cei doi profani? Își îndeplinește misiunea: propagă, luminează, vulgarizează. Sunt chelneri cari, după cât au prins pe apucate din dezbaterile și conferințele intelectualilor, pot face marț pe un profesor de universitate, mai ales dacă l-or lua repede.”

(Din schița Intelectualii)

Tuffli este locul copilăriei dulci, cofetăria‑simbol a Iașului interbelic, unde prăjiturile și acadelele par să păstreze o lume întreagă de amintiri:

„Tuffli
Tuffli!
Acolo erau toate prăjiturile şi acadelele copilăriei. Deasupra, balconul Jokey-Clubului: nu căzuse încă. Subt ploaia de toamnă avea aerul nehotărât al sinucigaşilor în clipa când privesc prăpastia.
Iaşul era strâmb! Da, era strâmb cum sunt gândurile asupra somnului.
La deal Copoul; la dreapta strada Lăpuşneanu. Piaţa Unirii…
În afară de precupeţele lipovence, grase ca un dâmb, cu pata de soare a tulpanului galben pe cap, Dănuţ era singurul trecător fără umbrelă. Deşi era dimineaţă de tot, treceau pensionari cu galoşi transatlantici şi pălării arhaice, adăpostind sub clopotniţa umbrelor panerul din care ieşeau cozi de zarzavaturi, vâzdoage portocalii şi colţul rumen al pânii alături de sulul Universului.”

În iureșul vesel adus de Olguța — tenis, florete, glume și alergături — Gheorghiță e trimis după cataifuri la Nestor, celebrul cofetar al casei, iar absența lui îl lasă pe Dănuț să pregătească singur baia Olguței, în timp ce sforăitul grav al lui Herr Direktor acompaniază haosul dulce al dimineții:

„Dănuţ nu mai avea astâmpăr. Prezenţa Olguţei răspândea voioşii de argint ca trecerea unei sănii. Odăile erau pline de glume, de soare.
Olguţa încercase rachetele şi mingile. Un drive vâjiise peste balustrada terasei proclamată filet alungind definitiv pe Contesa fără nume mână-n mână cu Nae. Cântaseră şi floretele mânuite de doi adolescenţi în pijama: pletele brune erau mai antrenate decât Metaforel.
Abia venit cu covrigii de la simigerie, Gheorghiţă fusese trimis la Nestor după cataifuri. Aşa că Dănuţ singur pregătise baia Olguţei, scoţând prosoape din dulapul gospodărit de mânile, medelenizate, cum le spunea Olguţa, ale lui Gheorghiţă. Tot Dănuţ, însoţit de Olguţa, scotocise prin odaia de baie de jos, căutând o periuţă de dinţi nouă prin rezervele lui Herr Direktor al cărui sforăit însoţea cu arcuşuri de contrabas râsetele înnăbuşite cu prosopul ale nepoţilor săi.”

„Au coborât încet până în apropierea unei intersecții, aproape de gară, unde se afla o stație de tramvai, linia 4, care făcea legătura cu centrul orașului. La scurt timp a venit tramvaiul, vopsit în verde-închis, din lemn lăcuit, cu geamuri mari. Au urcat și s-au așezat pe bănci de lemn, reci. Geamurile erau ușor aburit. Nu era aglomerat, la ora aceea oamenii se aflau la muncă [...] Trecerea se făcea prin Dealul Spirii, iar Anastasi a tresărit când a văzut inscripția pe cazarmă: Regimentul de Jandarmi Pedeștri. Mihai se afla oare acolo sau în altă parte unde fusese trimis să păzească vreun loc? [...] Abia acum avea să descopere orașul. Tramvaiul a coborât spre Podul Izvor, a străbătut bulevardul, a trecut pe lângă Palatul CEC, Hotelul Continental, pe Calea Victoriei [...] La stația de la Universitate au coborât și au luat-o pe jos, pe Calea Victoriei, către Capșa, un drum scurt, dar presărat cu lume elegantă [...] Cafeneaua Capșsa era deja animată; ospătarii în jiltecă albă purtau platouri cu prăjituri, doamenele sorbeau cafea turcească și bărbații îmbrăcați impecabil răsfoiau gazetele.”