Cafenea

„Pentru că apucase să spună câtorva prieteni, vestea că Pahonţu scoate un ziar se răspândi înainte ca el să se fi hotărât definitiv. [...]
În peste douăzeci de ani de gazetărie Titu Herdelea dobândise experienţe bogate în toate cele ce priveau presa. Deşi îndată după război a pătruns şi a rămas la Universul a avut posibilitatea să participe la atâtea şi atîtea întemeieri de ziare noi şi să cunoască tainele mari şi mici ale vieţii şi morţii lor... Ascultă, cu mutra de circumstanţă a doua și după-masă, expunerea volubilă şi nesfârşită a lui Pahonţu la mescioara retrasă de la Corso, iar la urmă întrebă:
- Câți bani ai?
- N-am deloc.
- Poți să găseşti ?
- Cred că da... Depinde de sumă.;
- Ascultă, copile, urmă Herdelea simplu. Ca să fii sigur de reuşită încearcă să achiziţionezi o tipografie, chiar mai micşoară. Toate ziarele care s-au bazat pe tipografie proprie, continuă şi azi să apară, bine-rău, indiferent, pe când dintre celelalte nici unu la sută nu mai există.”

Ilinca se stinge în mod neașteptat de scarlatină, boala care pe vremuri făcea ravagii în rândul copiilor și tinerilor. Pantazi nu se poate ocupa de înmormântare deși plătește el tot așa că își roagă prietenul să se ocupe el. Naratorul neștiind mai multe și nefiindu-i cu putință să preia o asemenea sarcină pleacă în căutarea lui Gore Pirgu să ceară ajutor și după multe pregerinări dă peste el, întâmplător, la Capșa. 

„Îmi trebuia cineva să mă ajute și nu cunoșteam pe nimeni mai priceput ca Pirgu. Plecai deci să-l caut, dar nu fu treabă ușoară. Din Dușumea în Vitan, din Geagoga în Obor, schimbând birjă după birjă, i-am călcat dearândul și de mai multe ori toate culcușurile, fără a-i da de urmă. [...] Pe la două după prânz renunțai la căutare și mă hotărâi să-mi iau inima în dinți și să-mi îndeplinesc singur trista misie. Dar înainte, cum nu gustasem nimic de seara trecută și simțeam că mă ajungea oboseala, intrai la Capșa să mă întremez cu o cafea și un kirsch. Când acolo de cine să dau cu ochii? — de Gore, de Gore Pirgu în ființă. [...]
Și în vreme ce-mi sorbea cafeaua și kirsch-ul, îi spusei de ce era vorba. Nu fu nevoie să-l rog ca să ia totul asupra-și. Îi dădui mână liberă și nu avui de ce să mă căiesc. Ilinca fu prohodită domnește, ca împărătesele de la Bizanț când a treia zi, cea mai frumoasă de Mai, o duserăm la lăcașul de veci cu toate florile de București.”

Proaspăt ajuns la București, tânăr, motivat și plin de entuziasm, Toma Pahonțu reușește să își găsească un loc în lumea gazetăriei în timp ce studiază „Dreptul pentru carieră şi Litere pentru plăcerea lui.”

„La Terasa Oteteleşeanu, într-o seară, a întâlnit pe directorul revistei, aproape la fel de tînăr dar cu ifose de celebritate. În câteva săptămâni a făcut cunoştinţă cu diverşi scriitori, ziarişti, pictori, actori, şi toţi îl găseau simpatic şi interesant fiindcă scria critică şi avea curaj... În preajma vacanţei, prin sprijinul profesorului de estetică pe care-l frecventa, a intrat la o gazetă obscură de partid, cu o leafă de mizerie şi cu obligaţia de-a scrie zilnic o pagină întreagă fie direct, fie cu foarfecele. Era fericit. Făurea planuri, toate în jurul literaturii. Îşi dădu cuminte examenele. Se visa urmaşul lui Maiorescu.”

Vlădescu leagă greu conversația cu Pavel Anicet, distant și înstrăinat de grupul lui de amici. „Răspunsurile seci și oarecum indiferente ale lui Anicet îl intimidau pe Vlădescu, îi paralizau pofta lui de vorbă, de comuniune facilă dar continuă. Aproape că simțea o malaise în vecinătatea unui prieten tăcut.”

„— I-ai mai văzut pe băieți? întrebă Anicet.
— Ne vedem mereu, pe la unii, pe la alții. Joile suntem cu toți la Corso. De ce nu vii? Sunt toți acolo, discutăm, râdem...
— N-am avut timp. O sumă de chestii de aranjat. Lucru mult la Șef. Apoi, fratele meu...
— Vino diseară, dacă ai vreme. Sus la Corso ne amuzăm bine... Sau, ai vreun rendez-vous?!”

Mai târziu în solilocviul pe care îl ține pentru sine în timp ce rătăcește pe străzi măcinat de gânduri și emoții amestecate, Pavel își mărturisește că nu va face față unei întâlniri cu oameni la Corso: 

„La Corso se întâlnesc toți, astă seară; vor discuta probabil cazul lui Teodoru. [...] Se va discuta, se va râde stupid. Vlădescu, Lazarovici, poate și Emilian cu Ciutanu, și vor fi și femei, fără îndoială, femeile culte ale cercului. N-am să rezist; e prea mult pentru mine.”

Pentru ca mai apoi să îl regăsim între amicii lui spunând degajat:

„— Care îmi plătește mie consumația, adică vinul? întrebă Anicet așezându-se la masă, între Emilian și Vlădescu. Mi-e o sete grozavă... 
— Ai umblat prea mult, vorbi Eleazar, de aia ți-e sete. N-ai nici o grijă, ți-o plătesc eu.”

„La Marcella se gîndea mai rar. îşi amintea cîteodată de nebuniile lui, şi îi venea să zîmbească. Totuşi, cînd i se părea că o zăreşte pe stradă, simţea un gol fierbinte în coşul pieptului. Şovăia chiar cînd se întîlnea cu Irina Pleşa.  Într-o zi, însă, se surprinse gîndind: Dar toate acestea nu pot rămîne nerăzbunate! Se gîndi să provoace la duel pe Jean Ciutariu, dar ar fi fost prea complicat. Îl pîndi atunci cînd ieşea de la Corso, şi înainte ca Ciutariu să poată "spune ceva, îi plesni două palme. Oamenii se opriră în loc, savurînd spectacolul, dar gata să intervină dacă scandalul ar fi luat proporţii.
— Ştii tu pentru ce, îi spuse Mitică.
Îşi şterse apoi palmele una de alta, cu un gest teatral, şi trecu mai departe. Era foarte încîntat de sine, foarte mîndru că îl priviseră atîtea perechi de ochi. Ciutariu rămase o clipă cu desăvîrşire zăpăcit. Cînd îl zărise, ar fi vrut să-i spună: „Mă Mitică!” şi să-l dezarmeze cu un zîmbet, luîndu-i braţul prieteneşte. Dar Gheorghiu intervenise neaşteptat de repede.
— Nu face nimic, îi trimit martori şi-l provoc la duel! ţipă Ciutariu ca să-l audă lumea.”

„— Eu vă mărturisesc cinstit că nu vă înţeleg, vorbi Eleazar. Vă ascult de o jumătate de ceas bătînd apa în piuă, trăncănind despre destin, despre sensul vieţii, despre morală, şi despre alte bazaconii spirituale, şi vă plîng de milă. Nu înţeleg nimic!...
[...]
— Voi vorbiţi şi scrieţi numai pentru voi, numai între voi, continuă Eleazar mai aprins. Ce vorbiţi la cafenea, tot aia scrieţi şi în cărţi şi la gazetă: destinul omului, morala interioară, spiritualitatea şi mai ştiu eu ce erezie caraghioasă. Nu vedeţi că vorbiţi şi scrieţi numai pentru o mie de oameni suciţi ca şi voi, că întreaga cultură românească se învîrteşte între Corso, Ateneu, Fundaţia Carol şi Calea Victoriei? Ce înţeleg milioanele de români care nu vă cunosc personal şi nu vă cumpără cărţile, ce pot înţelege ei din toată flecăreala voastră spirituală ? Există o singură spiritualitate: creştinismul ţărănesc, creştinismul maselor. Să ne înţelegem, nu e vorba aici despre experienţe, dogme, doctrine şi erezii filosofice în jurul, în susul sau în josul creştinismului. Este vorba de acel creştinism pe care îl practică ţăranul de aproape două mii de ani, şi pe care cînd faceţi pe creştinii, veniţi cu tot felul de bazaconii intelectuale şi vă pierdeţi timpul, vă trădaţi misiunea. Cine ştie de voi, de gîndurile sau de creaţiile voastre? Trece viaţa pe lîngă voi, viaţa atîtor milioane de oameni ofticaţi de mizerie şi de bătaie, iar voi scrieţi şi vorbiţi, ca să vă asculte sau să vă citească zece sau o sută de oameni ca voi.”

„Odinioară, intelectualii, mult mai puțini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice contact cu profanii. Sediul acestei prețioase secte era la cafeneaua Brofft — singura rimă posibilă la moft — peste drum de Capșa, în prăvălia caselor Zerlendi, unde acuma se află Luvrul de București. Acolo — precum odinioară muzele în Parnas — se adunau intelectualii spre a-și împărtăși înaltele cugetări și inspirațiuni, gustând un fel de ambrozie, compusă din puțin lapte, puțin „jvarț” și puțin zahar, și numită în limba vulgară „capuțin”. De aceea, profanii invidioși, cari nu erau admiși să se apropie de intelectuali, i-au poreclit pe aceștia: „capuținiști”, de unde, apoi, orice dezbatere prea mult prelungită despre lucruri ideale, despre înalte chestiuni de artă, litere, științe, s-a numit „capuținism”. Aceea a fost prima perioadă, cum am zice perioada eroică, a „capuținismului” și „capuținiștilor”.

Cafeneaua Brofft, poate tocmai din cauza mândriei excesive a intelectualilor, a început să-și piarză încetul cu încetul clienții, cari consumau altceva decât „capuțin”. Ar fi lucru oarecum explicabil: omul inferior se găsește foarte strâmtorat într-o atmosferă prea înaltă. Ce să caute un biet mojic de rând acolo unde se strâng persoane de elită?... Din pricina intelectualilor, sau din altă pricină, puțin importă, cafeneaua Brofft, mergând din ce în ce mai slab, a trebuit până la urmă să se desființeze.”

(Din schița Intelectualii)

„Sîmbătă, 7 septembrie [1935]
Dejun la „Capşa" cu Comarnescu şi Soreanu, care îmi propun să fac pentru Excelsior un buletin francez săptămînal. Poate voi accepta, dar e oricum puţin trist să fiu salariatul lui Soreanu! Încă o dată, prilej să mă gîndesc, cu resemnare şi fără necaz, la inaptitudinea mea în ordinea practică şi la fericita abilitate a celorlalţi. Nu voi izbuti niciodată să trec dincolo de o mizerie mai mult sau mai puţin suportabilă, nu voi face niciodată carieră, nu voi avea niciodată bani... Şi, sincer vorbind, foarte sincer, fără nici un motiv de a mă păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi şi sunt indiferenţi. Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată.”

„Sîmbătă, 7 septembrie [1935]
Am văzut-o pe Lilly într-o seară, am ieşit cu ea la un cinematograf, pe urmă la Corso (unde toate privirile, absolut toate ne-au întîmpinat surprinse, scandalizate parcă, ofensive). Mi-a făcut plăcere s-o revăd şi mă gîndesc cu plăcere că într-o zi aş putea ajunge în acelaşi punct de simpatie neambalată şi calmă cu Leni, care cred însă că este mai puţin interesantă dincolo de amor. Iar în amor, fie la ea acolo.”

„Sîmbătă, 14 martie [1936]
Dejun la „Corso", cu Camil, care mă chemase să revedem împreună Teze şi antiteze — despre care, înainte de a le publica, are o sumă de îndoieli şi ezitări.
Amuzantă intrare în materie, printr-o declaraţie de admiraţie la adresa mea. — Sunt, zicea, în literatura românească numai trei cărţi profunde prin sentimentele
lor conjugate. De două mii de ani, Patul lui Procust şi Ultima noapte. M-am sustras cu hotărîre elogiului. — Nu, Camil, să lăsăm asta. Să vorbim despre Patul lui Procust, dar să trecem peste cărţile mele. Nu pot primi fără oarecare duioşie tactica atît de facilă, şi mereu aceeaşi, a admiraţiei lui totdeauna oportună. Dar îi păstrez neclintită vechea mea afecţiune. Micile lui „chestii" mă amuză totdeauna, nu mă indignează niciodată. Şi e sigur că e un tip remarcabil. Am recitit articole de-ale lui din 1922, 1924. Sunt uluitoare prin precizie, prin ton, prin stil.”

„Pentru membrii „Criterionului”, simpozionul nu se încheia în sala „Fundaţiei”. Ne adunam toţi la cafeneaua „Corso”, unde ocupam un colţ întreg, la etaj, şi continuam discuţia până după miezul nopţii. De obicei, Dan Botta, care participa foarte rar la simpozioane, îşi exprima succint, dar necruţător impresiile, nu uita niciodată să ne amintească răspunderea pe care o aveam faţă de public. Pentru el, asta însemna în primul rând datoria de a ridica publicul, nu până la noi, ci dincolo de noi, până la idealurile noastre. Dan Botta credea că „Criterion” poate efectua, în minţile celor mai inteligenţi dintre ascultători, o operaţie de anamnesis platoniciană. Asistând la simpozioanele noastre, unde erau prezentate şi dezbătute atâtea puncte de vedere, publicul asista de fapt la un nou tip de dialog socratic. Scopul pe care-l urmăream nu era numai informaţia, ci, în primul rând „trezirea” auditorilor, confruntarea lor cu ideile şi, în cele din urmă, modificarea modului lor de a fi în lume.
Evident, urmau lungi, însufleţite discuţii. Nu pentru că ceilalţi nu împărtăşeau ideile lui Dan Botta despre rolul „Criterionului”, ci pentru că nu erau întotdeauna de acord cu mijloacele pe care le preconiza el. Dan Botta insista ca măcar unul dintre vorbitori să nu facă nici o concesie „publicului de rând”, ci să utilizeze limbajul sever al metafizicii, al ştiinţei sau al poeziei. De obicei, cam aşa se întâmpla. Dar unii dintre noi socoteau că simplul fapt de a dezbate probleme dificile era destul de curajos, că nu trebuie să agravăm dificultatea printr-un limbaj excesiv de riguros. Dar, evident, eram toţi de acord că fiecare vorbitor e liber să utilizeze „stilul” care-i convenea.”

Profesorul universitar Constantin Rădulescu-Motru a participat la banchetul de la Capșa, în semn de solidaritate cu Eliade:

„Cu puţine zile înainte, Const. Kiriţescu, director general la Ministerul Instrucţiei Publice, publicase în toată presa un comunicat oficial în care atrăgea atenţia rectorului Universităţii din Bucureşti că eu, suplinitorul conferinţei de metafizică la Facultatea de Litere, eram autorul anumitor scrieri „pornografice”. Evident, era urmarea firească a campaniei lui Cocoş împotriva Domnişoarei Christina. Partea tragicomică a comunicatului Ministerului de Instrucţie era că fusese redactat tocmai de Const. Kiriţescu, poreclit „directorul de canapea”. (Era teroarea profesoarelor tinere). A trebuit să dau în judecată Ministerul Instrucţiei Publice pentru calomnie, cerând un leu simbolic drept despăgubiri.
Acele luni de vară se numără printre cele mai stenice şi mai glorioase din tinereţea mea. Căci de pretutindeni s-au ridicat glasuri ca să-mi ia apărarea. N. I. Herescu, secretarul general al Societăţii Scriitorilor Români, a organizat un banchet la „Capșa” în cinstea mea, cu preşedintele Societăţii, generalul Condeescu, Liviu Rebreanu, V. Voiculescu, Ionel Teodoreanu şi alţi scriitori, invitând de asemenea pe decanul Facultăţii de Litere, Rădulescu-Motru, şi mulţi alţi profesori, printre care îmi amintesc de Nae Ionescu, CC. Giurescu, Al. Rosetti, O. Onicescu. Printre martorii mei la prima înfăţişare de la Tribunal, erau Nae Ionescu, Motru, Rosetti, Herescu. Nu-mi mai amintesc numele avocatului ministerului, dar avocaţii care se înscriseseră în apărarea mea erau fără număr. Când m-am dus la Tribunal, împreună cu Nae Ionescu, la prima înfăţişare am întâlnit-o în sala paşilor pierduţi pe una din cele mai strălucite studente ale mele, Mariana Klein (căsătorită curând după aceea cu un alt excelent student al meu, Mihail Sora). Avea pe atunci părul blond, despletit, lăsat pe spate şi în dimineaţa aceea părea o walkirie deznădăjduită. S-a apropiat într-un suflet de Nae Ionescu şi l-a apucat de braţ:
— Domnule Profesor, trebuie să-l scăpaţi! A exclamat cu ochii în lacrimi. Nae Ionescu a liniştit-o, bătând-o pe umăr. Când am rămas singuri, mi-a spus:
— Dacă ai reuşit să trezeşti asemenea devotamente prin: tre studenţi, nu mai am nici o îndoială de viitorul tău.”

„Piața Sfatului e gri. Căsuțele rămase de la piața de Crăciun sunt toate închise. E un fel de ceață peste oraș, se lipește peste case, străzi și oameni. Un oraș învăluit într-o mantie sufocantă de provincialism. Intră în Cafeteca și comandă un latte to go. Câțiva tineri stau la o masă și râd. Sunt două fete și trei băieți, se înghesuie și-și dau coate. Ea n-a avut prieteni sau prietene niciodată.”

„Au coborât încet până în apropierea unei intersecții, aproape de gară, unde se afla o stație de tramvai, linia 4, care făcea legătura cu centrul orașului. La scurt timp a venit tramvaiul, vopsit în verde-închis, din lemn lăcuit, cu geamuri mari. Au urcat și s-au așezat pe bănci de lemn, reci. Geamurile erau ușor aburit. Nu era aglomerat, la ora aceea oamenii se aflau la muncă [...] Trecerea se făcea prin Dealul Spirii, iar Anastasi a tresărit când a văzut inscripția pe cazarmă: Regimentul de Jandarmi Pedeștri. Mihai se afla oare acolo sau în altă parte unde fusese trimis să păzească vreun loc? [...] Abia acum avea să descopere orașul. Tramvaiul a coborât spre Podul Izvor, a străbătut bulevardul, a trecut pe lângă Palatul CEC, Hotelul Continental, pe Calea Victoriei [...] La stația de la Universitate au coborât și au luat-o pe jos, pe Calea Victoriei, către Capșa, un drum scurt, dar presărat cu lume elegantă [...] Cafeneaua Capșsa era deja animată; ospătarii în jiltecă albă purtau platouri cu prăjituri, doamenele sorbeau cafea turcească și bărbații îmbrăcați impecabil răsfoiau gazetele.”