Coffee Station Colțea

„Ajunsesem, naiba știe cum, pe o stradă din spatele Spitalului Colțea, al cărei nume îmi scapă și în ziua de azi. Era o după-amiază caldă de sfârșit de aprilie, probabil într-o vineri, altfel nu-mi pot explica cum de umblam aiurea la o oră la care trebuia să fiu la birou. Strada se sfârșea într-o piațetă transformată în parcare, străjuită pe o latură de un gard de cărămidă, probabil al spitalului, pe celelalte de o biserică ascunsă în spatele unui pâlc de copaci și de două clădiri moderne, cu mai multe niveluri. Lângă cea din stânga, într-o casă strivită parcă de gravitatea construcțiilor alăturate, se putea bea cafea de origine, cel puțin așa stătea scris pe geamul vitrinei, ca un fel de atracție și asigurare, totodată. În dreptul barului improvizat dintr-un rastel pentru pahare și o etajeră lucioasă doldora de sticle colorate, se înșirau mai multe scaune înalte, fără spătar. Am zărit-o așezată pe unul dintre ele, cu spatele la ușă. Purta o jachetă roșie, legată în talie, peste care strălucea părul lung și neted. Îmi amintesc că mi-am spus în gând, ah, iat-o pe Laura!, de parcă o văzusem de curând și, măcar pentru că știam cu ce este îmbrăcată, nu mă puteam înșela.” (povestirea Vrei să vii cu mine?)