Crematoriul Vitan-Bârzești

Nu s-a îndreptat către intrarea impunătoare din fața sa, ci a pornit cu pași hotărâți pe aleea care ocolea clădirea principală, străjuită de co paci tineri, plantați la distanțe egale. Portarul l-a salutat din pragul gheretei, ca pe cineva important. Nu i-a întors salutul. Drumul cobora în curbă, mărginit de un parapet de ciment, și se oprea într-o curte închisă. De-o parte și de alta erau rampe înalte de beton, cum sunt cele pentru descărcat marfă. În față, o clădire cu un singur etaj, la fel de cenușie ca împrejurimile. Pe placa metalică de deasupra intrării stătea scris, cu litere smălțuite, Crematoriul Uman.

A deschis ușa și a înaintat pe culoarul luminat anemic de o lampă cu neon. Pe partea stângă era un ghișeu cu poliță din lemn, după care urmau două uși închise la culoare. Mirosea a rumeguș și a motorină. În spatele ghișeului, o tânără corpolentă răsfoia un teanc de hârtii. Pentru o clipă, a ridicat privirea, fără să se oprească din răsfoit.” (Telefonul de marți)