Ceainăria Infinitea

„Când ieșiră din ceainărie, Maria își ridică gulerul paltonului și îşi lipi coatele de corp.
— Brr!
— Am stat mult la căldură, spuse Andrei și închise ușa, iar muzica de jazz dinăuntrul încăperii trecu în surdină.
Se opriră, nehotărâți încotro să meargă.
— A fost foarte frumos, mulțumesc că m‑ai invitat. N‑am mai fost de mult undeva așa de fancy.
— Mă bucur că ți‑a plăcut, răspunse Andrei, iar frigul îi transformă vorbele în aburi.
Lumina din interiorul ceainăriei se stinse și muzica se opri. Se priviră câteva momente fără să își spună nimic.
— Ți‑e frig. Chem un Uber și te las acasă? întrebă el, sperând ca răspunsul să fie nu. — Din mașină mă lași în altă mașină, râse ea. Da, cheamă.
Se blocă un moment, încercând să înțeleagă ce voia să însemne „din mașină în altă mașină“, apoi își aduse aminte.
— Uitasem, scuză‑mă!
— Glumesc!
Se așternu o liniște pe care nici motorul unei mașini care trecu pe lângă ei nu o putu acoperi.
— Deci ce facem, chemi tu Uber? întrebă Maria.
Andrei scoase telefonul din buzunar, îl deblocă și intră în aplicație. Apoi stinse ecranul.
— Nu vrei mai bine să ne plimbăm un pic? Ne încălzim repede.
Maria îl privi câteva momente, ca și cum l‑ar fi analizat.
— Ți‑a luat un pic să‑ți faci curaj.
Andrei râse, dar nu răspunse.
— Hai să urcăm pe aici, arătă el spre niște scări late, despărțite central de o balustradă de metal.
Puțin amețiți, puțin înfrigurați, pășiră pe trepte. Umerii li se atinseră ușor, dar niciunul nu făcu pasul în lateral. Andrei îi cuprinse mâna, iar ea primi fără împotrivire căldura palmei lui.”