Codlea

Fragmente din articolul Codlea, Zeiden, Feketehalom, de Simona Popescu, apărut în revista Astra, 2017, puse la dispoziție de autoare. Textul face parte dintr-o carte viitoare al cărui titlu este, deocamdată, Tempodrom.

„Ţara mea era oraşul Codlea. Care avea toate formele de relief – un munte, un rîu, lacuri, cîmpie, dealuri, văi şi chiar movile. Doar marea îi lipsea, dar avea două lacuri. Păduri de brad şi foioase. Geografie. Istorie? Fuseseră cîndva aici două cetăţi, una lîngă biserica saşilor, o ruină acum, şi alta undeva la poalele muntelui Măgura, cîteva pietroaie rămase, stînci, pe care le-am atins o singură dată, cînd am fost în drumeţie cu cîţiva colegi de clasă şi-am ajuns în vîrful muntelui, unde am dat de o poiană de ghiocei.”

(...)

„Cetăţile fuseseră construite de teutoni, strămoşii saşilor sau aşa ceva. Uite, saşii rezistaseră sute de ani şi acum începeau să plece în Germania, unul după altul. O să povestim noi despre strămoşii lor teutoni, dacă n-o să mai rămînă nimeni – că plecau... de tot. Rămîneau românii, maghiarii şi ţiganii. Ei n-aveau unde să se ducă. Maghiariii ar fi putut să plece în Ungaria, dar nu plecau.”

(...)

„Ţara Codlea începea acolo unde se vedea sclipind în soare marea de sere, căsuţe de sticlă în care creşteau garoafe roşii şi albe şi galbene şi mov şi pestriţe pentru Florăriile Codlea şi pentru export. Fiecare mare oraş din ţară avea o florărie care se numea Florăria Codlea. Ţara Codlea avea cîmpuri de grîu şi cîmpuri în care creşteau cartofi, morcovi şi sfeclă. Copilul a fost toamna un fel de sclav de plantaţii, dar i-a plăcut. În loc să înceapă şcoala în septembrie, începea în octombrie. Pînă atunci mergeam la strîns de morcovi şi cartofi. Poate cel mai grozav din ţară (din Ţara Codlea) era ştrandul, unde veneau oameni de peste tot, chiar şi de la Bucureşti. Am fost acolo o singură dată, cînd ne-a luat cineva cu maşina mică. Noi n-aveam maşină mică, nimeni din blocul nostru n-avea, erau doar cîteva în tot cartierul. Numai la Bucureşti sînt maşini multe. Poate şi la Braşov.”

(...)

„Ţara Codlea era condusă de o doamnă, o săsoaică, se numea Margarete Krauss. Soţul ei repara televizoare. Era coleg cu mama. Mama dădea chitanţe oamenilor care veneau cu televizoarele lor stricate, ca să schimbe cîte o lampă. Lampa trebuia adusă de la Bucureşti. Am văzut cum se schimbă lămpile, odată am pus mîna pe una, în casa verilor mei din altă ţară, numită Oltenia. Lampa m-a zguduit tare, în gură mi-a rămas gust de cenuşă, televizorul era în priză. Dar n-am zis nimic nimănui, mi-a fost frică, nu ştiu de ce. Mai tîrziu am înţeles ce mare noroc am avut.”

„Dar, cel mai important lucru, Ţara Codlea era plină de copii. Ca toţi copiii, dar şi altfel. De pildă, într-o zi, un camion a adus două mormane de pietricele pentru repararea drumului care şerpuia printre blocuri. Drumul avea denivelări şi gropi, cînd ploua se făceau băltoace la care priveam cu mult interes, pentru că acolo creşteau bancuri de peştişori mici, mici, care se numeau mormoloci. Copiii mai mari ne spuneau că din mormolocii ăia mici ies broaştele. „Prin metamorfoză”, zice un băiat mai mare, de care eram îndrăgostită. Nu înţeleg cuvîntul, dar îl reţin, îl caut în Dicţionarul şcolarului, dicţionarul cu coperţi galbene pe care tocmai mi-l cumpărase mama.”