Codlea

Florina Pîrjol: Ați mers la liceu la Brașov și ați făcut naveta zi de zi de la Codlea, nu? Azi, cînd suntem sclavii comodității, o astfel de experiență pare înspăimîntătoare. Cum a fost?

Simona Popescu: Era mai greu iarna. Uneori pierdeam autobuzul, următorul venea după două ore, poate mai mult. Dar îmi găseam un loc în sala de așteptare și, la o lumină chioară, în frig, mă izolam în vreo poveste din alte timpuri, din alte locuri. Îmi amintesc de unele dintre cărțile citite în astfel de împrejurări și care aveau să lase urme pînă azi (de unde rezultă că sînt locuri care privilegiază engramarea). Dacă ar fi să dau un singur exemplu, m-aș opri la Poemul naturii (Lucrețiu), cum tradusese D. Murărașu De rerum natura. Mă atrăgea ciudățenia asta scrisă cu vreo 2000 de ani înainte să mă nasc eu! L-am purtat cu mine săptămîni. Era poezie, dar nu așa cum se înțelegea asta prin manuale, la școală. O carte totală, despre lume și univers, despre zei și oameni, filozofie și știință, trimiteri spre varii autori, intertext, loc de întîlnire al atîtor „domenii", epic al ideilor, lirism, tot ce vrei (tot ce vreau!). Mi-am zis că așa aș vrea să scriu cîndva și eu! Doar că, mă gîndeam, mi-ar lua o viață să cercetez filozofia și științele timpurilor noastre! A rămas una dintre cărțile mele preferate. Încă visez să asamblez (să încerc mai mult decît în Lucrări…), fie și în miniatură, la rîndul meu, niște „domenii" (nu doar artistice).

Așteptatul „ratei" (autobuzului), călătoria erau și prilej să-i întîlnesc pe cei de vîrsta mea care mergeau sau veneau din/spre orășelele și satele apropiate de Brașov (Codlea mea, dar și Rîșnov, Cristian, Ghimbav, Săcele etc.). Fete, băieți. Un spectacol: gesturi, mici conversații care ajungeau pînă la mine, priviri (lungi). Mai intram în vorbă, uneori. Cred că așa l-am cunoscut pe Jürgen, elev la Honterus, liceul german. Era tot din Codlea. Se întîmpla să ne nimerim în același autobuz. Ni se întîlneau privirile din cînd în cînd. El era o frumusețe de băiat. M-am îndrăgostit așa…, ca în epoca medievală, pe vremea trubadurilor care scriau poezii pentru iubitele lor fără să se apropie de ele. Multă vreme nici n-am vorbit unul cu altul, ne ajungeau întîlnirile ochilor. Nici nu mai știu care dintre noi a făcut primul pas, că eram doi supertimizi. Altfel, în autobuz, cînd nu citeam (fie și stînd în picioare!), mă uitam pe fereastră. Îmi plăcea asta. Cădeam pe gînduri, se amestecau secvențele ca de film din cap cu secvențele ca de film documentar de-afară. Seara, cînd nu era lumina bună în autobuz, traversările astea se făceau prin ființa mea fumurie, în reflexia geamului. Uneori mi se părea că lumea e atît de frumoasă și că, pur și simplu, sînt norocoasă că m-am născut.

Fragmente din articolul Codlea, Zeiden, Feketehalom, de Simona Popescu, apărut în revista Astra, 2017, puse la dispoziție de autoare. Textul face parte dintr-o carte viitoare al cărui titlu este, deocamdată, Tempodrom.

„Ţara mea era oraşul Codlea. Care avea toate formele de relief – un munte, un rîu, lacuri, cîmpie, dealuri, văi şi chiar movile. Doar marea îi lipsea, dar avea două lacuri. Păduri de brad şi foioase. Geografie. Istorie? Fuseseră cîndva aici două cetăţi, una lîngă biserica saşilor, o ruină acum, şi alta undeva la poalele muntelui Măgura, cîteva pietroaie rămase, stînci, pe care le-am atins o singură dată, cînd am fost în drumeţie cu cîţiva colegi de clasă şi-am ajuns în vîrful muntelui, unde am dat de o poiană de ghiocei.”

(...)

„Cetăţile fuseseră construite de teutoni, strămoşii saşilor sau aşa ceva. Uite, saşii rezistaseră sute de ani şi acum începeau să plece în Germania, unul după altul. O să povestim noi despre strămoşii lor teutoni, dacă n-o să mai rămînă nimeni – că plecau... de tot. Rămîneau românii, maghiarii şi ţiganii. Ei n-aveau unde să se ducă. Maghiariii ar fi putut să plece în Ungaria, dar nu plecau.”

(...)

„Ţara Codlea începea acolo unde se vedea sclipind în soare marea de sere, căsuţe de sticlă în care creşteau garoafe roşii şi albe şi galbene şi mov şi pestriţe pentru Florăriile Codlea şi pentru export. Fiecare mare oraş din ţară avea o florărie care se numea Florăria Codlea. Ţara Codlea avea cîmpuri de grîu şi cîmpuri în care creşteau cartofi, morcovi şi sfeclă. Copilul a fost toamna un fel de sclav de plantaţii, dar i-a plăcut. În loc să înceapă şcoala în septembrie, începea în octombrie. Pînă atunci mergeam la strîns de morcovi şi cartofi. Poate cel mai grozav din ţară (din Ţara Codlea) era ştrandul, unde veneau oameni de peste tot, chiar şi de la Bucureşti. Am fost acolo o singură dată, cînd ne-a luat cineva cu maşina mică. Noi n-aveam maşină mică, nimeni din blocul nostru n-avea, erau doar cîteva în tot cartierul. Numai la Bucureşti sînt maşini multe. Poate şi la Braşov.”

(...)

„Ţara Codlea era condusă de o doamnă, o săsoaică, se numea Margarete Krauss. Soţul ei repara televizoare. Era coleg cu mama. Mama dădea chitanţe oamenilor care veneau cu televizoarele lor stricate, ca să schimbe cîte o lampă. Lampa trebuia adusă de la Bucureşti. Am văzut cum se schimbă lămpile, odată am pus mîna pe una, în casa verilor mei din altă ţară, numită Oltenia. Lampa m-a zguduit tare, în gură mi-a rămas gust de cenuşă, televizorul era în priză. Dar n-am zis nimic nimănui, mi-a fost frică, nu ştiu de ce. Mai tîrziu am înţeles ce mare noroc am avut.”

„Dar, cel mai important lucru, Ţara Codlea era plină de copii. Ca toţi copiii, dar şi altfel. De pildă, într-o zi, un camion a adus două mormane de pietricele pentru repararea drumului care şerpuia printre blocuri. Drumul avea denivelări şi gropi, cînd ploua se făceau băltoace la care priveam cu mult interes, pentru că acolo creşteau bancuri de peştişori mici, mici, care se numeau mormoloci. Copiii mai mari ne spuneau că din mormolocii ăia mici ies broaştele. „Prin metamorfoză”, zice un băiat mai mare, de care eram îndrăgostită. Nu înţeleg cuvîntul, dar îl reţin, îl caut în Dicţionarul şcolarului, dicţionarul cu coperţi galbene pe care tocmai mi-l cumpărase mama.”