Despre Codlea

Fragmente din articolul Codlea, Zeiden, Feketehalom, de Simona Popescu, apărut în revista Astra, 2017, puse la dispoziție de autoare. Textul face parte dintr-o carte viitoare al cărui titlu este, deocamdată, Tempodrom.

„Ţara mea era oraşul Codlea. Care avea toate formele de relief – un munte, un rîu, lacuri, cîmpie, dealuri, văi şi chiar movile. Doar marea îi lipsea, dar avea două lacuri. Păduri de brad şi foioase. Geografie. Istorie? Fuseseră cîndva aici două cetăţi, una lîngă biserica saşilor, o ruină acum, şi alta undeva la poalele muntelui Măgura, cîteva pietroaie rămase, stînci, pe care le-am atins o singură dată, cînd am fost în drumeţie cu cîţiva colegi de clasă şi-am ajuns în vîrful muntelui, unde am dat de o poiană de ghiocei.”

(...)

„Cetăţile fuseseră construite de teutoni, strămoşii saşilor sau aşa ceva. Uite, saşii rezistaseră sute de ani şi acum începeau să plece în Germania, unul după altul. O să povestim noi despre strămoşii lor teutoni, dacă n-o să mai rămînă nimeni – că plecau... de tot. Rămîneau românii, maghiarii şi ţiganii. Ei n-aveau unde să se ducă. Maghiariii ar fi putut să plece în Ungaria, dar nu plecau.”

(...)

„Ţara Codlea începea acolo unde se vedea sclipind în soare marea de sere, căsuţe de sticlă în care creşteau garoafe roşii şi albe şi galbene şi mov şi pestriţe pentru Florăriile Codlea şi pentru export. Fiecare mare oraş din ţară avea o florărie care se numea Florăria Codlea. Ţara Codlea avea cîmpuri de grîu şi cîmpuri în care creşteau cartofi, morcovi şi sfeclă. Copilul a fost toamna un fel de sclav de plantaţii, dar i-a plăcut. În loc să înceapă şcoala în septembrie, începea în octombrie. Pînă atunci mergeam la strîns de morcovi şi cartofi. Poate cel mai grozav din ţară (din Ţara Codlea) era ştrandul, unde veneau oameni de peste tot, chiar şi de la Bucureşti. Am fost acolo o singură dată, cînd ne-a luat cineva cu maşina mică. Noi n-aveam maşină mică, nimeni din blocul nostru n-avea, erau doar cîteva în tot cartierul. Numai la Bucureşti sînt maşini multe. Poate şi la Braşov.”

(...)

„Ţara Codlea era condusă de o doamnă, o săsoaică, se numea Margarete Krauss. Soţul ei repara televizoare. Era coleg cu mama. Mama dădea chitanţe oamenilor care veneau cu televizoarele lor stricate, ca să schimbe cîte o lampă. Lampa trebuia adusă de la Bucureşti. Am văzut cum se schimbă lămpile, odată am pus mîna pe una, în casa verilor mei din altă ţară, numită Oltenia. Lampa m-a zguduit tare, în gură mi-a rămas gust de cenuşă, televizorul era în priză. Dar n-am zis nimic nimănui, mi-a fost frică, nu ştiu de ce. Mai tîrziu am înţeles ce mare noroc am avut.”

„Dar, cel mai important lucru, Ţara Codlea era plină de copii. Ca toţi copiii, dar şi altfel. De pildă, într-o zi, un camion a adus două mormane de pietricele pentru repararea drumului care şerpuia printre blocuri. Drumul avea denivelări şi gropi, cînd ploua se făceau băltoace la care priveam cu mult interes, pentru că acolo creşteau bancuri de peştişori mici, mici, care se numeau mormoloci. Copiii mai mari ne spuneau că din mormolocii ăia mici ies broaştele. „Prin metamorfoză”, zice un băiat mai mare, de care eram îndrăgostită. Nu înţeleg cuvîntul, dar îl reţin, îl caut în Dicţionarul şcolarului, dicţionarul cu coperţi galbene pe care tocmai mi-l cumpărase mama.” 

„Ţara Codlea avea două mari cartiere, de Nord şi de Sud, legate de o stradă foarte lungă care se numea chiar Strada Lungă, paralelă cu Strada Laterală. Din tot oraşul, strada mea preferată era una care lega Strada Lungă de Strada Laterală şi care era făcută de sus pînă jos numai din trepte. Pentru că oboseam repede, mama mă lăsa să mă odihnesc un pic pe trepte. Îmi plăcea să mă uit la oameni cum urcă şi cum coboară. De la noi pînă în Codlea Nord, mergînd pe Strada Lungă, de la Sere, trecînd pe lîngă blocuri, puteai să te opreşti la cofetăria de lîngă Alimentara (unde găseai prăjitura Venus), la Cinematograful unde vedeam filme chiar şi fără bilet, că ne lăsa tanti (sau nenea?) să intrăm dacă nu se umplea sala, aşa că am plîns la Vandana de mai multe ori şi am văzut filmul cu Veronica pînă am început să-l visez şi noaptea. Mai departe venea chioşcul de îngheţată, unde tot timpul se făcea o micuţă coadă la îngheţata Polar, care era de cinci feluri (de vanilie, de lapte, de cacao, de fruncte roz şi jumătate de cacao jumătate de vanilie), mai în faţă era Centrul de colectare, unde mergeam cu frati-meu cu plase de sticle şi borcane adunate de prin cămară, pe care luam ceva bănuţi cu care ne duceam aţă la Alimentara, de unde cumpăram bomboane Vinga. Mai departe, Şcoala Generală nr. 2, şcoala mea, apoi treceam pe lîngă Fabrica Colorom, care umplea adesea aerul de fuioare de norişori coloraţi, otrăvitori, treceai Vulcăniţa pe un pod de lemn (tot timpul mi-era frică să nu se prăbuşească cu mine), te uitai în jos la Vulcăniţa cea neagră şi învolburată, treceai pe lîngă Stadion, unde chiar se juca fotbal, nu glumă, era gălăgie mare, cu urale, se făceau competiţii sportive, iar de 23 august se umpleau tribunele şi unii dintre noi eram puşi să facem nişte modele din corpurile noastre îmbrăcate în haine de anumite culori, se vedeau de sus modelele, ca pe stadionul din Bucureşti, dar nu aşa ca acolo, doar o copie palidă. Dar iarna ne făceau patinoar la Stadion, uneori se intra cu bilet, dar de cele mai multe ori fără, că nu era nimeni la casă, mai ales spre seară. După Stadion, Primăria, apoi venea a doua cofetărie, de unde lua tata bomboane de ciocolată cu lichior. Pe partea cealaltă, Atelierul FOTO (unde era un fotograf care te punea să zîmbeşti pentru poză şi zicea, ca să te facă să rîzi, „păsărica” – ce prost şi nesuferit!), Atelierul de reparat televizoare, a doua Alimentară (la Metăr, îi zicea, cîndva fusese magazinul unui sas, Meter, probabil), Poşta, unde a lucrat mama (clădirea mea preferată dintre toate), Librăria cu jucării, dar şi mai multe cărţi şi unde vindea tanti Hilde, cu care mergeam duminica la pădure, la Maial (cu ea şi cu domnul Gruber şi cu cei doi băieţi ai lor, pe care nu mai ştiu cum îi chema). Şi alături era Biblioteca, acolo lucra tanti Melania, vecina noastră de la etajul 3, era soţia domnului Ionescu, viitorul meu prof de franceză, cu care am luat şi lecţii de vioară, şi mama lui Marius, care nu avea voie să se joace cu alţi copii, dar putea să se uite pe tot felul de atlase cu mine şi cu Dana. De la Bibliotecă mă întorceam cu cărţi pe care le ţineam în braţe, mergeam aşa cît era de lungă Strada Lungă. Şi mai încolo era restaurantul Gorunul, şi-apoi biserica Evanghelică şi casa unde am stat pînă să ne mutăm în cartierul Colorom, apoi Spitalul, unde m-am născut la 7 luni jumate. Şi, mai departe, se ducea Strada Lungă pînă dincolo de Codlea Nord, pînă la Popas (ăsta era un restaurant cu terasă, de la el începea pădurea), de unde se pornea spre Ştrand.”

Fragment din articolul Codlea, Zeiden, Feketehalom, de Simona Popescu, apărut în revista Astra, 2017, puse la dispoziție de autoare. Textul face parte dintr-o carte viitoare al cărui titlu este, deocamdată, Tempodrom.

„Serele Codlea au fost dărîmate, a rămas din ele un morman de fiare. (Ba chiar, ultima dată cînd am fost acasă, am văzut, din tren, că au dispărut complet chiar şi fiarele. Şi sticla făcută ţăndări? O fi înghiţit-o pămîntul.) A fost una, o femeie, care a distrus serele, era mînă-n mînă cu nu ştiu ce olandezi, care nu vroiau concurenţă pentru florile lor, zicea o tanti bătrînă de la bloc. Citesc despre „Regina Serelor“, Maria Schutz, care a fost condamnată la 10 ani de închisoare cu executare în dosarul Serelor din Codlea, dar sentinţa dată nu era definitivă. Pe unde o fi Maria Schutz? Sigur nu în închisoare... 

Citesc că, înainte de 1989, erau 70 de Florării Codlea în 40 de oraşe. Serele se întindeau pe 60 de hectare, se trimiteau anual la export 9 milioane de tone de flori şi alte 200 de mii de tone de legume mergeau spre aprozarele româneşti. Şi că, la 1880, un sas, Michael Wilk, a început să se ocupe de creşterea trandafirilor şi-a construit primele sere, iar prin 1886 deschidea prima florărie. În 1890, un alt sas, Thomas Krauss face o adevărată afacere din sere, afacere continuată de fii săi, Richard şi Viktor. Apoi alt Krauss (oare or fi strămoşii colegului mamaei, domnul Krauss de la televizoare?), Heinrich, aducea garoafa americană şi, în 1909, înfiinţa florăria Cetatea Neagră, care avea să dea faliment în anii ’20. Dar n-are nimic, alţi trei saşi înfiinţează trei florării pe strada Gării, după primul război mondial. Aflu toate astea de pe site-ul municipiului Codlea, unde citesc cu uimire cum, pe vremuri, erau în oraş 30 de cizmari, un fabricant de săpun, altul care făcea săniuţe şi scaune, majoritatea saşi. Pe site e și-un capitol despre personalităţi - toate de origine germană. Şi, printre ele, pictorul regal, retras aici, Bordenache. Aş tot citi despre Codlea, Zeiden, Feketehalom.”

Fragmente din articolul Codlea, Zeiden, Feketehalom, de Simona Popescu, apărut în revista Astra, 2017, puse la dispoziție de autoare. Textul face parte dintr-o carte viitoare al cărui titlu este, deocamdată, Tempodrom.