Strada Lungă

„Ţara Codlea avea două mari cartiere, de Nord şi de Sud, legate de o stradă foarte lungă care se numea chiar Strada Lungă, paralelă cu Strada Laterală. Din tot oraşul, strada mea preferată era una care lega Strada Lungă de Strada Laterală şi care era făcută de sus pînă jos numai din trepte. Pentru că oboseam repede, mama mă lăsa să mă odihnesc un pic pe trepte. Îmi plăcea să mă uit la oameni cum urcă şi cum coboară. De la noi pînă în Codlea Nord, mergînd pe Strada Lungă, de la Sere, trecînd pe lîngă blocuri, puteai să te opreşti la cofetăria de lîngă Alimentara (unde găseai prăjitura Venus), la Cinematograful unde vedeam filme chiar şi fără bilet, că ne lăsa tanti (sau nenea?) să intrăm dacă nu se umplea sala, aşa că am plîns la Vandana de mai multe ori şi am văzut filmul cu Veronica pînă am început să-l visez şi noaptea. Mai departe venea chioşcul de îngheţată, unde tot timpul se făcea o micuţă coadă la îngheţata Polar, care era de cinci feluri (de vanilie, de lapte, de cacao, de fruncte roz şi jumătate de cacao jumătate de vanilie), mai în faţă era Centrul de colectare, unde mergeam cu frati-meu cu plase de sticle şi borcane adunate de prin cămară, pe care luam ceva bănuţi cu care ne duceam aţă la Alimentara, de unde cumpăram bomboane Vinga. Mai departe, Şcoala Generală nr. 2, şcoala mea, apoi treceam pe lîngă Fabrica Colorom, care umplea adesea aerul de fuioare de norişori coloraţi, otrăvitori, treceai Vulcăniţa pe un pod de lemn (tot timpul mi-era frică să nu se prăbuşească cu mine), te uitai în jos la Vulcăniţa cea neagră şi învolburată, treceai pe lîngă Stadion, unde chiar se juca fotbal, nu glumă, era gălăgie mare, cu urale, se făceau competiţii sportive, iar de 23 august se umpleau tribunele şi unii dintre noi eram puşi să facem nişte modele din corpurile noastre îmbrăcate în haine de anumite culori, se vedeau de sus modelele, ca pe stadionul din Bucureşti, dar nu aşa ca acolo, doar o copie palidă. Dar iarna ne făceau patinoar la Stadion, uneori se intra cu bilet, dar de cele mai multe ori fără, că nu era nimeni la casă, mai ales spre seară. După Stadion, Primăria, apoi venea a doua cofetărie, de unde lua tata bomboane de ciocolată cu lichior. Pe partea cealaltă, Atelierul FOTO (unde era un fotograf care te punea să zîmbeşti pentru poză şi zicea, ca să te facă să rîzi, „păsărica” – ce prost şi nesuferit!), Atelierul de reparat televizoare, a doua Alimentară (la Metăr, îi zicea, cîndva fusese magazinul unui sas, Meter, probabil), Poşta, unde a lucrat mama (clădirea mea preferată dintre toate), Librăria cu jucării, dar şi mai multe cărţi şi unde vindea tanti Hilde, cu care mergeam duminica la pădure, la Maial (cu ea şi cu domnul Gruber şi cu cei doi băieţi ai lor, pe care nu mai ştiu cum îi chema). Şi alături era Biblioteca, acolo lucra tanti Melania, vecina noastră de la etajul 3, era soţia domnului Ionescu, viitorul meu prof de franceză, cu care am luat şi lecţii de vioară, şi mama lui Marius, care nu avea voie să se joace cu alţi copii, dar putea să se uite pe tot felul de atlase cu mine şi cu Dana. De la Bibliotecă mă întorceam cu cărţi pe care le ţineam în braţe, mergeam aşa cît era de lungă Strada Lungă. Şi mai încolo era restaurantul Gorunul, şi-apoi biserica Evanghelică şi casa unde am stat pînă să ne mutăm în cartierul Colorom, apoi Spitalul, unde m-am născut la 7 luni jumate. Şi, mai departe, se ducea Strada Lungă pînă dincolo de Codlea Nord, pînă la Popas (ăsta era un restaurant cu terasă, de la el începea pădurea), de unde se pornea spre Ştrand.”

Fragment din articolul Codlea, Zeiden, Feketehalom, de Simona Popescu, apărut în revista Astra, 2017, puse la dispoziție de autoare. Textul face parte dintr-o carte viitoare al cărui titlu este, deocamdată, Tempodrom.