Grupul de la Brașov

În toamna anului 1981, în subsolul Casei Municipale de Cultură din Brașov — clădirea care poartă azi numele de Centrul Cultural Reduta — s-a ținut prima ședință a Cercului Literar 19. Inițiativa aparținuse metodistului Adrian Munteanu, care îl contactase pe Alexandru Mușina. Numele a venit de la numărul participanților la prima întâlnire: 19. De la prima ședință, Mușina a condus cenaclul. Printre membrii fondatori: Gheorghe Crăciun, Ovidiu Moceanu, Vasile Gogea, Angela Nache. Printre liceenii cooptați rapid: Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea. Mușina le dirija lecturile, lucra pe textele lor și le ținea casa deschisă pe strada Castelului 104. Cercul s-a dizolvat în 1984, când liceenii au plecat la facultăți în alte orașe.

„Și acolo, la liceu, la 16 ani, dai de cei cu care începe a doua ta viață, după copilărie, adolescența, cum spuneam. Cu Ceri, cu Dodo, cu Suzi, cu SimoLăcă, cu Silviu, cu Andrei & Caius & Marius (Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea), prietenii cu care am început să scriu poezii. La poalele Tîmpei era locul nostru de refugiu pentru orele de chiul de la școală (mai ales de la orele de sport!), n-aveam unde merge altundeva, ne mai întîlneam, Doamne ferește!, pe stradă cu proful de Geogra sau de Bio, naiba ne lua. Acolo, sub Tîmpa, eram feriți de neaveniți, stăteam pe o bancă, nu trecea nimeni într-o zi de lucru, eram singuri în Univers! Și vorbeam despre cîte-n lună și-n stele.

(...)

Aproape că am făcut abstracție pe vremea aia de Brașovul medieval, de pildă. N-a avut nici o influență asupra noastră – niște puști de 16-17 ani care scriau poezii și-și petreceau mare parte din timp cu capul în cărți, multe de poezie din lumea întreagă și din toate timpurile.

Dar mai era ceva. Să-l numesc… „efectul de gri“! Brașovul din anii ’80 era gri! Așa e și în amintire. Ca o carte poștală în alb-negru. Mai mult un oraș industrial, rece. Nu mai vedeam frumusețea orașului, o căutam în altă parte. În detalii, în dialogurile noastre, în filme, muzică și cărți. Nu vedeam nici… natura! Dealurile înconjurau orașul, se vedeau și munții, se întindeau la marginile lui, spre Poiana Brașov, păduri, stînci, dar noi eram atenți la lumea de departe. Europa, America.

Decît să stăm să pălăvrăgim, să facem pe nebunii pe chestii cultural-intelectuale sub Tîmpa sau prin sălile de clasă din liceu, prin casele prietenilor, mai bine am fi hoinărit aiurea prin oraș, ne-am fi putut duce la Turnul Alb (m-a dus o singură dată prietenul meu Silviu). La Turnul Negru. La Bastionul Fierarilor. Poate să vedem brîndușele înflorite de pe Dealul Melcilor sau am fi putut urca la Pietrele lui Solomon. Oare de ce nu am fost noi în plimbare nici măcar pe străduțele înguste, cu case mici, dinspre Șchei? Cum de nu am ajuns prin Răcădău, unde se pare că ar fi fost niște fortificații dacice? Cum de n-am găsit noi patru măcar o zi de hălăduială? De ce n-am urcat pe Tîmpa? De ce am stat doar la poalele ei? De ce n-am trecut toți patru în șir indian pe Strada Sforii (are lățime de un metru)?”

Simona Popescu în Matca - De ce este Brașovul unic

Liceul „Unirea" (fostul Liceu de Filologie-Istorie) a fost locul unde s-a format nucleul Grupului de la Brașov. După examenul de treaptă, Simona Popescu, Andrei Bodiu și Marius Oprea au ajuns în aceeași clasă de filologie, veniți din clase diferite (A, B și C). Caius Dobrescu, elev la „Andrei Șaguna", s-a transferat aici atras de atmosfera mai liberă și experimentală a „uniriștilor". Popescu făcea zilnic naveta de la Codlea; Bodiu o conducea la stația de autobuz. Cei patru s-au apropiat la meditațiile de română organizate pentru examenul de treaptă. Liceul avea profil de filologie, dar pregătea elevii și pentru meserii industriale — cu ore de stenodactilografie și practică agricolă la cules de cartofi și morcovi toamna. Tot de aici cei patru au plecat, în 1983–1984, către facultăți în alte orașe: Popescu și Dobrescu la Litere în București, Oprea la Istorie, Bodiu la Filologie în Timișoara.

Povestește Simona Popescu în prefața la „Andrei Bodiu. Opera poetică”:

„Andrei a fost unul dintre prietenii mei cei mai buni, coleg de clasă la Liceul Unirea din Brașov, împreună cu Marius Oprea, în ultimii doi ani, după examenul de treaptă, în urma căruia din trei clase rămînea una singură. Asta se întîmpla în 1982. Profesoara noastră de Română, doamna Cornelia Bularca, ne-a trimis pe toți trei la Cenaclul 19. A venit acolo, foarte curînd, 1 „Bodiu, Andrei”, în Dicționarul general al literaturii române, ediția a II-a, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2016, pp. 613-616. 6 și un elev de la Liceul Andrei Șaguna, Caius Dobrescu, care, după un an, s-a mutat la noi, la Unirea. Cenaclul a fost important pentru toți patru. Și faptul că așa i-am cunoscut pe cîțiva tineri scriitori brașoveni, printre care Alexandru Mușina și Gheorghe Crăciun. Scriam la început poezii ca alți adolescenți de la liceul nostru, de filologie!, aveam chiar și un cenaclu. Dar ne-am metamorfozat rapid.”

Sursă: Interviu cu Simona Popescu, Vatra, 2019

Simona Popescu în prefața cărții:

"Despre cum au fost „începuturile” am povestit, cu varii ocazii, fiecare dintre noi patru. Dar acum îl citez pe Andrei: „Cu Simona și Marius am fost coleg de clasă în a XI-a și a XII-a, la Liceul «Unirea» din Brașov. Am fost și sîntem prieteni foarte buni, pentru că, deși trăiam vremuri tulburi, aveam o mare libertate interioară și ne plăcea realmente să fim împreună. Popeasca stătea cu noi pentru că o făceam să rîdă. Și acum, cînd sîntem în formă, o facem să rîdă cu lacrimi. Mie îmi plăcea foarte mult să o văd rîzînd. Oprea era pasionat de arheologie și, cîteodată, dispărea cu zilele de la școală. Apărea apoi bronzat, zîmbitor și chiar cu un aer superior față de noi, ceilalți. Dacă stau să gîndesc în urmă, chiar avea dreptul să ne privească așa, pe noi, elevii mai mult sau mai puțin model. Pe Caius Dobrescu l-am cunoscut mergînd la Cenaclul 19, cum am spus. Îmi amintesc perfect, era o zi de februarie. Am intrat în cofetăria de la «Cerbul carpatin», pe Hirscher, să mîncăm o prăjitură și să bem un ness. Înăuntru, un lungan care stătea chircit pe scaun comenta de zor cu un coleg al său. Lunganul era Caius Dobrescu”

 Lîngă gara Predeal

o femeie

Cu basma pe cap și

O pungă în mînă merge

În patru labe.

Se chinuie ca un melc

Să ajungă la o centrală termică

Dezafectată.

De acolo nu ai nimic

De cumpărat.

În compartiment

E cald iar noi vorbim

Despre școală.

Ei gheața îi arde palmele

Și genunchii.

Peste vreo lună cînd trec prin Predeal

Ea e la începutul drumului

Gheața s-a topit 

punga albă joacă în vînt ca

În American Beauty.

Am visat că sînt actor și

joc într-o piesă eram îmbrăcat în alb ca personajele din piesele

puse de purcărete sau ca alea din hamletul lui vlad mugur

162

pe bune eram actor și jucam

pe scena de la brașov

aveam un rol de martor care

tăcea într-o intensă hărmălaie cel puțin actrița principală

mică și durdulie

țipa întruna țipătul ei m-a trezit

transpirasem de-a binelea sub păturile aspre

caloriferul electric mergea brici afară cîinele vecinilor de internat

continua să latre din

noaptea cînd fusese aici lili hamzea liniștit

mi-am văzut de rol

chiar ar fi trebuit să intru în scenă dar nu știu cum am nimerit în

sala profesorală a fostului

meu liceu m-am întîlnit cu unul dintre foștii noștri profi m-a întrebat

cum se dă anul ăsta admitere la noi la litere a durat

ceva timp să-i explic cum e cu dosarul

cu procentele între timp piesa

se terminase grăsuța mi-a spus că fusese un mare succes

după care a început

să țipe la mine că am plecat ca un inconștient

că-mi disprețuiesc colegii

asta a fost prea de tot m-am trezit mi-am deschis mobilul

să văd cît e ceasul era 7 fără 3 minute era miercuri

și aveam 12 ore de curs.

Trec prin orașul meu fără

Să cobor în gară

Merg spre Sibiu nu cobor

Pentru Adi și Tudor mă

Gîndesc doar la ei poate

I-aș fi putut chema în gară

Adi să stea lîngă Tudor cît

Timp privește el rapidul motor

Amîndoi să privim cum

Zice el tare „ta-tai” după care

Ar începe să plîngă mai

Bine așa trenul pleacă

Cerul e plumburiu tabela de marcaj de pe Tineretului e oarbă

Steagu joacă cu Gloria Buzău mă îndepărtez fără să

Știu scorul.

Ăsta e meciul.

Sînt doar două vîrste pe Republicii

În iarna asta fără sfîrșit:

Studenții și pensionarii.

E ora 1 și Jacobs oferă

Gratis pliculețe de capucino.

Coada e disciplinată compactă.

De la Coroana Șuluțiu

Privește strada. Bea un schwartz.

Din hotel Steinhardt se uită

Pe geam. A venit ieri seară cu maică-sa

De la București.

Sebastian la etajul II se-nvîrte prin cameră și se

Gîndește cum să-și omoare personajul.

Tînărul Baciu coboară strada s-ar așeza și

Nu s-ar așeza la coadă.

Vocea din cort anunță că mai

Sînt 60 de pliculețe în

60 de secunde strada

e pustie.

Victor Cobuz: Cum a fost copilăria dumneavoastră în Brașovul anilor '60–'70? Putem găsi sâmburele pasiunii dumneavoastră pentru literatură în acea perioadă?

Caius Dobrescu: A fost OK. Îmi amintesc magazinul alimentar de pe Republicii, de unde se putea cumpăra șuncă de Praga, și care de sărbători avea în vitrină o sanie cu moș, care se mișca singură. Și mai ales cofetăria „Scufița Roșie", din Piața Sfatului, care nu mai există. Acum e KFC. Mașinuțele care se tamponau, când venea iarna. Tot în Piață. Serialele de sâmbătă seara și duminică dimineața – asta când am avut TV (nu m-am născut cu el). Primul serial din viața mea cred că se numea „Bonanza". Sâmbătă erau polițiste – cel mai tare, „Mannix". Mannix forever. Duminica erau pentru copii. În stratul cel mai vechi: „Marine Boy", care chiar trăia mai mult sub apă, cu un delfin, și, fără să fie clar cum și de ce, avea și bumerang. Apoi „Flipper", care conținea un delfin de-adevăratelea. „Daktari" – cu leul sașiu Clarence. Duminică după-amiaza erau SF-uri: „Planeta giganților" sau „Pierduți în spațiu". Dar probabil trebuia să încep cu benzile desenate – cu revista Pif. Pif, câinele, și Hercule, pisica, se aveau, efectiv, ca șoarecele și pisica. Revista venea la noi fiindcă era publicată, în Franța, de concernul L'Humanité, gestionat de Partidul Comunist Francez. Pife, probabil, singurul lucru bun produs de comunismul mondial. Dar consumam și benzile desenate din revista autohtonă „Cutezătorii", deși erau pline de voievozi și eroi ilegaliști comuniști (deși pînă și astea erau adeseori copiate după benzile istorice sau cu rezistenți antinaziști din „Pif"). În asemenea sol ultrafertil, cum să nu încolțească „sămânța"?

(Victor Cobuz în dialog cu Caius Dobrescu, în Alexandru Mușina și Grupul de la Brașov, numărul dedicat lui Caius Dobrescu, un proiect Casa de Pariuri Literare)