Vedere din Uman

când se-mbunează vremea, domnul cu harpa

își face apariția pe bulevardul Magheru,

iar pe Calea Victoriei - domnul cu tereminul

plânge din degetele tremurate prin aer,

unduind lama unui fierăstrău invizibil,

parcă prea afectat!

orice-aș cârâi, însă, cu ei doi orașul

devine mai respirabil,

mai așezat,

îmi amintesc de vremea lui Caragea, când în tot Bucureștiul

„nu se aflau decât un singur piano și o harpă” -

cum îi scria Ion Ghica lui Alecsandri;

mai fusese o tânără fată de boier mare,

care trăise pe la Viena și se-ntorsese cu un clavir

la care cânta atât de frumos

de se pitula lumea după uluci s-o asculte,

până află boierul și, fiert de gelozie,

apucă un topor și țăndări făcu din clavir;

în câteva săptămâni, de atâta mâhnire,

fata se stinse,

lăsând cu limbă de moarte

săi se facă coșciug din scândurile clavirului,

dar s-a-mpotrivit popa, a zis că acela

„fusese vasul Necuratului”

pe domnul cu tereminul îl cheamă Benedict,

a fost fizician, și-a croit singur fierăstrăul invizibil

după o vizită-n Anglia

și câteva ture pe Internet:

după primul război mondial, un inginer rus, Lev Termen,

alias Theremin, meșterea un dispozitiv

care să detecteze mișcările inamicului

și să le semnaleze sonor;

văzând că sunetul varia după mișcările mâinii,

își aminti că-n tinerețe studiase violoncelul

și prinse să cânte cu degetele-n văzduh

„Lebăda” de Saint Saëns.

în copilăria sa, Benedict ar fi vrut să învețe violoncelul

dar regimul adus la putere de țara lui Lev

i-a interzis accesul la școala de muzică

că era fiu de preot

pe domnul cu harpa îl cheamă Leonid,

a fost grănicer lângă Prut, e din Basarabia,

a copilărit în Kazahstan, a studiat la Odesa,

apoi s-a-nrolat și-a păzit peste două decenii

râul ce ne desparte.

când s-a pensionat, și-a luat o harpă celtică

și-a început să facă din ea un fel de văzduh

prin cea mai sufocantă capitală din Europa.

s-au scurs mulți ani de când face asta,

lumea nu-l mai aude,

l-a contaminat cu plictisul ei,

așa că mai mult mimează,

ciupește corzile doar când ajungi în dreptul lui,

s-a prins că, indiferent ce-ar cânta,

ești indiferent, neatent sau pe fugă,

dacă prinzi niște note și îi arunci un ban,

a meritat osteneala.

urmărind de departe cum îl încearcă lehamitea

mi-am amintit că fix aici, cu 30 de ani în urmă,

băteam strada asta cu prietenul meu suprem,

pe care-l chemasem în capitală

să ne simțim mai boemi,

mai aproape de artă,

dar ne răzbise rău foamea,

n-aveam decât o chitară cu vreo trei corzi

lepădată de-un hipiot la beție,

n-aveam habar să facem ceva muzical cu ea,

dar foamea ne-mpingea de la spate

să ne-ncercăm norocul pe marele bulevard -

cândva, printre cele mai scumpe din lume;

ne-am pus în cur pe trotuar și-am început

să scoatem din cvasi-chitară diverse sunete,

și pe deasupra, fără să se oprească din flux,

mâinile trecătorilor au început să lase să cadă

în dreptul nostru bănuți,

de-am fi știut „Lebăda” de Saint Saëns

și-am fi cântat-o dumnezeiește

ar fi fost totuna.

noi mimam ceva ca o muzică,

ei mimau ceva ca o bunătate

din vremea lui Caragea,

din vremea ciumei,

Ghica îi povestea lui Alecsandri

ce raportase un vătășel către șeful lui:

„Azi am adunat 15 morți,

dar n-am putut îngropa decât 14,

fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde”