Maria Orban

„E multă lume în Piața Sfatului: un clovn cu baloane vorbește la telefon și se plimbă nervos, câțiva băieți dansează, deși gheața face ca mișcările lor să pară caraghioase. Muzica bubuie și acoperă zumzetul oamenilor. Acoperă și spaima care-i înecase mintea. Se așază pe o bordură, trage din nou aer în piept, realitatea e ca o cizmă de drenaj limfatic. Întâi se umflă tare, tot mai tare și strânge, apoi se lasă ușor și învăluie corpul. Bătrânii se dezorientează repede, mai ales într-un mediu străin, o asigură doctorul de familie.”

„Trebuie să intru, îi zice portarului și pășește înăuntru, aș vrea să aflu informații despre o pacientă, a fost internată azi, este mama mea. Sună ciudat cuvântul ăsta blând, mama, așezat peste fața îmbătrânită și rigidă a femeii pe care o numește așa. Chiar ciudat, MA-MA, noroc că privirea goală îi taie orice gând: nume, prenume, vârstă, da, o să vă caute cineva când știm mai multe. Vă rog. Aștept, îi spune Ioanei, încercând să se obișnuiască cu sunetele, cu râsetele asistentelor care mărșăluiesc pe holuri, în halatele lor strâmte și transparente, atâția pereți albi și totuși e întuneric. Aștept, îi spune Ioanei și ea o ceartă, mai bine cere un număr de telefon și vino acasă, suni mai târziu, și ar face asta, dar n-are cu cine vorbi. E cod roșu, apoi galben, iar roșu, toată lumea fuge de colo-colo, întrezărește câte ceva prin ușa care se închide-deschide, abia într-un târziu se hotărăște să iasă în curte, cineva o va găsi, dacă va fi nevoie. „UNITATE DE PRIMIRE URGENȚE“ scrie cu litere luminoase și silabisește și ea în gând, de câteva ori, ca o incantație. Dar nimic nu alungă teama care i se furișează pe rând în corp: îi furnică degetele, îi hârâie-n gât, îi răsucește stomacul.”

„El fuma o țigară și își pregătea aparatul ca să prindă cel mai frumos fulg de zăpadă. Ea își imagina călătorii în care să plece doar cu el sau chiar singură. Era o liniște-culcuș, imposibilă acasă, posibilă doar aici, printre zeci de străini. Alteori, mergeau pe câmp și atunci descoperea cu uimire că un spațiu atât de mare, monoton și acoperit în alb poate fi cadrul perfect pentru căderea în picaj a corbilor, pentru salturile jucăușe ale unor câini sau pentru niște manechine de plastic apărute acolo de niciunde.”