Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov

„Trebuie să intru, îi zice portarului și pășește înăuntru, aș vrea să aflu informații despre o pacientă, a fost internată azi, este mama mea. Sună ciudat cuvântul ăsta blând, mama, așezat peste fața îmbătrânită și rigidă a femeii pe care o numește așa. Chiar ciudat, MA-MA, noroc că privirea goală îi taie orice gând: nume, prenume, vârstă, da, o să vă caute cineva când știm mai multe. Vă rog. Aștept, îi spune Ioanei, încercând să se obișnuiască cu sunetele, cu râsetele asistentelor care mărșăluiesc pe holuri, în halatele lor strâmte și transparente, atâția pereți albi și totuși e întuneric. Aștept, îi spune Ioanei și ea o ceartă, mai bine cere un număr de telefon și vino acasă, suni mai târziu, și ar face asta, dar n-are cu cine vorbi. E cod roșu, apoi galben, iar roșu, toată lumea fuge de colo-colo, întrezărește câte ceva prin ușa care se închide-deschide, abia într-un târziu se hotărăște să iasă în curte, cineva o va găsi, dacă va fi nevoie. „UNITATE DE PRIMIRE URGENȚE“ scrie cu litere luminoase și silabisește și ea în gând, de câteva ori, ca o incantație. Dar nimic nu alungă teama care i se furișează pe rând în corp: îi furnică degetele, îi hârâie-n gât, îi răsucește stomacul.”