Vârful Caraiman

„Stă Caraimanul 'nnegurat
Moșneag în veci cu fruntea sus;
Slăvitul zilei împărat
Încet se lasă spre apus.

Și cum se uită la moșneag,
Se mai oprește-o clipă-n loc:
I-azvârle cu un zâmbet drag
Pe frunte-un diadem de foc.

Iar după culmi doi nourași,
Urcând tiptil, în zare, sus,
Râd răsfățați și drăgălași,
Privind idila din apus.”

„Caraimanul, întunecat și amenințător, răsare dintre ceilalţi munţi cu stâncile sale strașnice, dintre cari parcă s-ar fi deslipit o bucată, rămânând atărnată la jumătatea drumului. Aceasta bucată samănă, cu un cimpoiii. Iată istoria. ce se povestește despre dânsul.
În timpurile străvechi, când cerul era mult mai aproape de noi și mai multă apă decât pământ, locuia în Carpaţi un vrăjitor puternic. . Era așa mare, ca cel mai înalt brad și purta în cap un arbore cu crăci și ramuri verzi. Barba lui lungă de mulți coţi, întocmai ca sprâncenele, îi erau de mușchiu, îmbrăcămintea lui era de scoarță de copac, vocea lui semăna cu bubuitul tunetului, iar sub braţ purta un cimpoiu mare cât o casă. Cu acest cimpoiu el putea să-și împlinească toate doriuţele: dacă cânta încetinel dintr-însul, răsărea, împrejurul lui iarbă verde, cât putea să străbată el cu ochii; dacă sufla mai tare, putea să facă fiinţe viețuitoare; când însă sufla cu strășnicie atunci se ridica o furtună așa de mare, încât munții se clătinau, marea se retrăgea de stânci și parte din pământ remănea uscat.”