1900

„Din culmea Vârfului-cu-Dor
Mă uit în zări senine
Și iar m-apucă aprig dor
Odorul meu, de tine.

Departe, peste munți și văi,
E casa ta cea mică...
Sunt duși în sat părinții tăi,
Și-n prag stai singurică...

Că nu-s un vultur... să mă salt
Din plaiurile-aceste,
Și ca un fulger din înalt
Să cad fără de veste,

Și să te iau cu mine, sus,
Și să te duc la mine,
Departe, unde lacrimi nu-s,
În zări în veci senine.”

„Stă Caraimanul 'nnegurat
Moșneag în veci cu fruntea sus;
Slăvitul zilei împărat
Încet se lasă spre apus.

Și cum se uită la moșneag,
Se mai oprește-o clipă-n loc:
I-azvârle cu un zâmbet drag
Pe frunte-un diadem de foc.

Iar după culmi doi nourași,
Urcând tiptil, în zare, sus,
Râd răsfățați și drăgălași,
Privind idila din apus.”

„A doua zi, după o drujbă straşnică în crâşmuliţa «La doi flăcăi» din Tătăraşi, cu dame ce mâncaseră usturoi, şi după o bacara prelungită cu cărţi undelemnite, maiorul Popescu, abia adormit, tresări cu capul greu, biruit frăţeşte de somn şi sentimentul datoriei.”