Vârful cu Dor

„Din culmea Vârfului-cu-Dor
Mă uit în zări senine
Și iar m-apucă aprig dor
Odorul meu, de tine.

Departe, peste munți și văi,
E casa ta cea mică...
Sunt duși în sat părinții tăi,
Și-n prag stai singurică...

Că nu-s un vultur... să mă salt
Din plaiurile-aceste,
Și ca un fulger din înalt
Să cad fără de veste,

Și să te iau cu mine, sus,
Și să te duc la mine,
Departe, unde lacrimi nu-s,
În zări în veci senine.”

„Cu braţele și cu capul întinse el căuta să audă Iătratul apropiat al câinilor şi sunetul telincelor. Acum vedea el bine oile lui cum veneau. Atunci puse buciumul la buze pentru a le cânta de bună-venire, dar numaidecât scăpă buciumul şi apucă inima cu mâinile și strigănd «Mor» Ionel pică la pământ fără suflare. Cânii lui ajunseseră. Îi lingeau mâinile şi faţa. Veni şi Mioriţa lângă el și strigă. Veniră şi ciobani și-l chemară pe nume. Ionel însă zăcea jos întins, cu un surâs ceresc pe faţa-i slabă și nu da nici un singur răspuns. Buciumul, care mai dineoară era încă însufleţit de suflarea lui, sta rupt în două. Jur împrejur nimic nu purta semnele luptelor tânărului voinic. Ciobanii îl înmormântară, unde-l aflară. Iar vârful muntelui îl numiră - Vârful cu dor.”