Valea Cerbului

"Între Omul şi Caraiman se deschide, ca jumătatea unui cerc, o vale largă, căreia îi zic Valea Cerbului, deşi cerbii demult acum nu mai sunt pe ea. E însă aici un alt lucru și acesta dăinuiește odată cu lumea: cât e de lung muntele, zărești răzimându-se de el un întreg șir de uriași de peatră cu învederate feţe și mâni, oarecum ca și niște cioplite chipuri de zei egipteni. În munții aceștia locuiau mai de demult un neam de oameni, mare în putere, mândru și de jur împrejur de temut, fiindcă lucrul de care se apucau acești oameni trebuia să iasă cu bine la capăt. Ei, începând de la nașterea lor, trăiau sub cerul liber, dormeau pe omăt și se scăldau în apele reci ale muntelui. Erau așa de mari, încât cu câțiva paşi urcau munții cei mai înalţi și dacă loveau o dată un copac, el rămânea în vecii vecilor strâmb. Ei beau lapte de cerbe înaripate și călăreau pe cerbi înaripaţi cari însă cu aripele își iuțeau numai fuga, dar în văzduh nu se puteau înălța cu sarcina lor.
Aveau un împărat bătrân, vechi de bătrân și atât de înțelept, încât cereau în toate sfat de la dânsul și i se supuneau ca nişte copii. Era un lucru minunat când, moșneagul cu barba și pletele lui albe și fluturate în vânt, gonea călare pe cerbul înaripat, urmat de oștenii săi, ca un nor de furtună, ale cărui tunete fac să tremure Carpaţii.
Un singur lucru era, care umplea pe toți de îngrijire: Briar Împărat n-avea fecior, ci numai o fată singură, o fecioară încântătoare, înaltă ca un brad, îndrăzneață ca un băiat și așa de tare, încât putea să poarte de căpăstru câte trei și patru cerbi înaripați de cei sălbatici fără ca să dea un pas măcar la o parte, când ei săreau în labe, apucau zăbalele în dinți și se încruntau la ea cu coarnele lor."