Pasaj

„Vineri, 16 mai [1941]
O văd pentru a doua oară pe Nina Eliade, în cele 4 săptămîni de cînd e în Bucureşti. Luni dimineaţa va pleca împreună cu Giza, cu avionul, la Lisabona, unde o aşteaptă Mircea. Anul petrecut la Londra a schimbat-o puţin (îmbrăcată simplu, englezeşte; vorbind cu oarecare siguranţă personală; ironică, rezervată, „â son aise"). Dar, după primele 15 minute, redevine vechea Nina pe care o cunosc: fată de treabă, cam simplă, repetînd cu respect lucruri spuse de Mircea. Ce e amuzant e că, venită de la Londra şi stîrnind prin acest simplu fapt curiozitate — a fost aici la Bucureşti un adevărat personaj, căutat, întrebat, citat, îmi povesteşte cu degajare ce i-a spus mareşalului Prezan, ce a întrebat-o şeful Marelui Stat-Major german, ce a convorbit cu ministrul Propagandei... Cît e de departe biata Nina Mareş, din pasajul Imobiliara! Dintr-o dată cei zece ani care au trecut de atunci se deşteaptă în amintire. Sunt distanţe mari de măsurat între aceste două imagini (Nina de atunci, Nina de acum) ca în deschizătura unui compas.
La Londra au avut 120 de lire pe lună (cam jumătate milion de lei, la cursul actual!). La Lisabona, unde Mircea e secretar de presă clasa I, are 12.500 escudos. Nu ştiu cam ce reprezintă. În orice caz, foarte mult. (O călătorie cu avionul prin toată Europa nu e un lux de funcţionar.) Dar Mircea — spune Nina — nu e mulţumit. Munceşte ca un rob la legaţie. E dezolat că nu poate scrie. Îşi risipeşte geniul în lucruri mărunte. Ar prefera să revină în Palade 43, fără bani, dar liber. În plus, uneori îl bate gîndul de a lăsa totul baltă şi de a se retrage într-o mănăstire. Ar vrea să se călugărească. Am încercat s-o liniştesc.
Să n-aibă grijă. Mircea nici nu se va reîntoarce în Palade 43, şi nici nu se va călugări. Cel puţin nu deocamdată.”