Sat

„Erau morţi de osteneală. Pe la patru au plecat cu o sanie. S-au uitat în sus, cerul aproape negru. Tăcuse totul în jur. Zăpada, vânătă. Peste câmpia pustie a Munteniei se strigau ciorile. Fugeau dinaintea viscolului. Fiecare, în gândurile lui. Neacşu făcea socoteala cam cât le-ar veni de căciulă. I-ar fi trebuit de-o pereche de cercei, că se încurcase cuo firotenie de muiere, de n-o ştia a lui, care nu-i dădea carnea pe daiboj, trebuia s-o încânte, s-o momească-n daruri. Anghel, vesel-vesel, că băuse mai mult la înghesuială, când să plece, să-i ţie pe drum, bătea cu palma în cutia contrabasului, nepăsător la frigul ascuţit. Nenea Mitică Ciolan, apucat de bătrâneţe, moţăia cu capul în piept, dărâmat de osteneală. Numai Dumitru ridica pleoapa lui vânătă şi îl grăbea pe ăl de mâna sania:
- Dă-i bice, că ne-apucă viscolul...
Către bariera Bucureştiului, omul a tras de hăţuri:
- Hooo! Eu aici vă las!
[...]
Câmpia dreaptă şi îngheţată se însufleţi deodată. La început nu ştiură ce era. Parcă la capătul ei cel mai depărtat ar fi alergat o herghelie de cai. Vântul tăie iute faţa încremenită a omătului şi mişcă ţurţurii cenuşii ai pădurii. Se făcu din nou linişte, ca şi când cineva şi-ar fi tras sufletul, apoi zăpada fu spulberată pe neaşteptate şi ridicată în nişte perdele albe şi înalte care se prăbuşeau. Ţiganii fură orbiţi o clipă şi întoarseră spatele viscolului. Primul val trecuse. Când priviră în urmă, văzură o trâmbă care se îngroşa. Alerga ca o nălucă peste întinderea goală şi se învârtea, săltând la câte o adâncitură nevăzută.”