Studio foto

„Un ieșan contemporan al lui Alexandri [sic!], povestește următoarele despre dânsul, pe când era la Iași.
«Mi-aduc aminte foarte bine că l-am văzut odată și prezența-i corespundea admirabil cu cele ce credeam că poate fi ca fizic un astfel de om. Eram în clasa 5-a de liceu. Era într-o Duminică de Septembrie pe la orele 1 a.m. Eșisem din internat și fiind în urma unui dejun nu tocmai copios, ca toți internii de pe vremuri și de acum, ne instalam pe la cofetării, unde ne astâmpăram foamea cu prăjituri.
În fața lui Nestor Heck (astăzi fotografia Scutari) era pe atunci o cofetărie care n-a avut multă durată. Cum stam la masă, deodată din fotografia lui Nestor Heck, apare un bătrân, de statură mai mult naltă decât mijlocie, elegant îmbrăcat, vesel și cu un mers sigur și aproape triumfal. -Uite Alexandri, spuseră mai mulți. -Alexandri? -Alexandri? Unde-i?, întrebai eu. -Uite-l, cela de colo. Câțiva ne-am luat după el. Întocmai cum mi-l închipuiam în imaginația mea de copil, așa era; deși bătrân, dar tânăr ca înfățișare. Întreaga sa ființă inspira mulțumire, fericire, viață și în încrederea în ea. Tot timpul cât a străbătut capătul străzii Golia, pe urmă strada Lăpușneanu și Carol m-am ținut de el ca un halucinat. Îl priveam, îl măsuram, treceam pe celălalt trotuar ca să-l pot vedea mai mult. Aproape toți care treceau pe lângă el, îl salutau și dânsul răspundea larg cu un zâmbet ce n-am să-l uit niciodată. Într-adevăr că acel ce scrisese cele mai înălțătoare și mai patriotice versuri, el trebuia să fi fost, nu se putea ca o altă ființă și ca o altă înfățișare să fi scris: Voi, ce stați în adormire, Peneș Curcanul, Sergentul, etc.»”