Comună

„Am ieșit din Timișoara pe Calea Girocului și după câțiva kilometri am ajuns în primul sat. După ce-am trecut de centru, Florica ne-a făcut semn să oprim arătându-ne pe geam o casă aflată de cealaltă parte a șoselei. Era mare, tipic bănățenească, cu „Kiebitzfenster” și poartă largă de acces în loc de ușă. (...)
De cum a ajuns la ușă, neamțul a recunoscut că au primit pașapoartele. L-a invitat la masă și a turnat vin în pahare. I-a povestit că omul trebuie să moară acolo unde s-a născut și unde și-a petrecut toată viața. Că el nu știe să facă altceva decât să aibă grijă de vie și să producă vin. Că țara lui natală e România, nu Germania. A îngrădit deja două locuri la cimitir, pentru el și nevastă-sa. Au povestit astfel despre toate, mai puțin despre cumpărare. A doua zi când s-a trezit, n-a mai știut ce să facă. Ne-au venit niște rude în vizită care se mirau de ce n-am cumpărat o casă mai mare, erau multe scoase la vânzare pe atunci. În aceeași seară a venit la noi nevastă-sa. Ne-a adus avansul, în caz că ne-am răzgândit. Totuși, ne-a zis că vor să vândă casa, trebuie s-o facă. (...)
În ultima zi înainte de plecare a mai trecut o dată. Stătea singur în curte. M-a salutat, a trecut încet pe lângă casă, șură și a ajuns în vie. S-a întors după câteva minute și, în timp ce se îndrepta către poartă, câinele a sărit pe el. La început a lătrat, după care a început să scheaune. El l-a mângâiat pe cap și, ce credeți că s-a întâmplat? A dat în lacrimi! N-a plâns după casă cât după câine!”