„Un oraș se cunoaște cu adevărat dimineața, devreme, când oamenii nu au ieșit încă pe străzi” - interviu cu Mihai Radu

Cristina Foarfă

În romanele lui Mihai Radu, Bucureștiul nu e un simplu decor, ci un personaj care apasă, irită, modelează și ține laolaltă vieți fragile. Jurnalist, autor de proză și romane precum Sebastian, ceilalți și-un câine, Extraconjugal, Contaminare sau Repetiție pentru o lume mai bună, Mihai Radu scrie despre un oraș viu, nervos și profund intim. Am vorbit cu el despre geografia afectivă a Bucureștiului, despre fidelitatea față de spațiu și ficțiune, despre umor, marginalitate și despre cum orașul ajunge să fie parte din poveste, nu doar fundalul ei.

Vezi toate locurile din cărțile lui Mihai Radu.

Contaminare începe în Cartierul Primăverii, Sebastian cu o scenă din Ghencea, Extraconjugal cu marea intersecție de la Panduri, iar Repetiție pentru o lume mai bună ne duce la marginea Bucureștiului. Încadrează aceste locuri, încă de la prima pagină, romanele tale? Ce rol are prima geografie a poveștii?

Sincer, nu m-am gândit la această încadrare de început, dar nu mă miră că ea există. Parte din ea provine cred din realismul romanelor mele, parte din faptul că orașul e el însuși un personaj în tot ce am scris cred. Personajele încep încarnate în acest București pe care îl știu, pe care îl trăiesc și eu zi de zi. Bucureștiul „ține” personajele, le încadrează viețile, se amestecă în ce simt și ce trăiesc

Bucureștiul apare în cărțile tale nu ca un decor neutru, ci ca un fundal nervos, viu, uneori agasant, participant la poveste. Cum e, de fapt, relația ta cu orașul? Te enervează, te inspiră, te copleșește, te amuză? Cât de mult îți influențează starea ce întâlnești zi de zi pe stradă?

În „Repetiție…” mall-ul din Drumul Taberei, Plaza România, e un astfel personaj cât se poate de viu într-un capitol, e tratat ca atare, are un metabolism propriu, jaunge pe moarte, renaște, dar nu mai e același, îi copleșește pe cei doi soți și căsnicia lor. Urăsc și iubesc Bucureștiul, mi-e dor de el când plec pentru perioade mai lungi, însă cred că asta se întâmplă cu noi toț

Romanele tale par să mapeze tot Bucureștiul: cartiere periferice, cafenele, mall-uri, baruri, instituții, firme, spitale, magazine, Catedrala Mântuirii desigur. Cum vezi rolul localizării – al cartierelor, al străzilor, al punctelor recognoscibile – în construcția unei povești?

În romanul la care scriu acum am o propoziție: „Un oraș se cunoaște cu adevărat dimineața, devreme, când oamenii nu au ieșit încă pe străzi”. Bineînțeles că nu e tocmai adevărat, dar e pentru personajul meu și pentru plimbările sale de dimineață alături de câinele său. Cred că există infinit de multe „Bucureștiuri”, iar fiecare dintre noi îi găsim centrul - acel centru din care radiază tot - în locul în care locuim. De aici pleacă și construcția Bucureștiului personajelor mele. Apoi, există aceste compoziții punctuale - Catedrala, spitale etc. - extrem de importante pentru mine în construcția realistă a unui personaj și a vieții sale.

Știi că ne-ai dat bătăi de cap cu niște locuri inventate. :)) Cât de importantă e pentru tine fidelitatea față de spațiul real și unde începe ficțiunea?

Toate locurile „inventate” sunt la fel de reale, doar că nu se află acolo unde sunt localizate - uneori sunt decupate din alte orașe și din alte perioade ale vieții mele -, alteori sunt o compoziție alcătuită din mai multe spații. Ficțiunea stă cred întotdeauna în întreg, în imaginea mare și plecând de la ea toate părțile, tot ce se întâmplă înăuntru își capătă realitatea ficțională. 

 În multe scene, menționezi locuri care creează imediat un cadru și o atmosferă – un exemplu -  Paul care o întâlnește pe Mădălina la Argentin, după ce a ieșit din Club A. Te interesează ca cititorul să facă instant legătura cu un anumit spațiu, să simtă atmosfera doar din menționarea unui nume și să relaționeze personal cu scena respectivă pentru că se recunoaște acolo? 

Uneori da, sunt locuri care iradiază poveste, atmosferă, istorie și, neapărat, nostalgie. Mai exact tot atâtea forme prin care timpul care a trecut ni se redă din nou în prezent. Și asta e foarte important pentru mine: timpul care a trecut, noi care ne-am transformat, noi care avem amintirea celor care am fost și spaima față de ce va fi, vom deveni și în final, nu vom mai fi deloc.

 Există un personaj din romanele tale despre care ai putea spune că este „bucureșteanul tipic”? Sau Bucureștiul refuză tipologiile?

Nu există. Nu am vrut, nici nu m-am gândit, poate din simplul motiv că nu sunt bucureștean. Nici pe Paul, din „Repetiție…” nu l-am gândit astfel. Oricum, mai degram am „gust” pentru oamenii care vin în București, care pleacă din București, dar care creează între timp cu Bucureștiul o nouă ființă.

Umorul tău are nuanțe foarte urbane, foarte specifice orașului. Ce îți oferă Bucureștiul ca material pentru umorul observațional?

Totul. Însă pentru mine umorul - mai exact ironia, satira, construcțiile metaforice - sunt mai degrabă un mod de a cunoaște lumea și de a o descompune. Bucureștiul însă mă și forțează să-l abordez, doar și pentru faptul că trăiesc în București.

O parte importantă din literatura ta atinge marginalitatea, precaritatea și intimitatea oamenilor obișnuiți. Ce îți oferă Bucureștiul, ca material narativ, în această direcție? Ce vezi aici și n-ai găsi în alt oraș?

Scriu în principal despre oameni care se prăbușesc, care stau să „crape”, să se spargă, să se abandoneze cu totul hazardului, oameni care nu își mai pot „ține” lumea unită, unitară, coerentă. Pe undeva putem spune că așa e și Bucureștiul, sau așa îl percepem - decade, stă să „moară”, e irespirabil, e sufocant, e nervos, e pe penctul de a ceda nervos. 

Cum arată Bucureștiul personal al lui Mihai Radu? Unde îți place să scrii -  acasă, într-o cafenea, într-un bar, la birou? Pe unde te plimbi? Unde bei o bere? Ce locuri îți sunt importante?

Mi-au devenit intime toate locurile din București în care am locuit: Berceni, Tineretului, Drumul Taberei - Ghencea, cartierul Uranus. În fiecare astfel de loc am „săpat” și mi-am ancorat poveștile. Cu ani în urmă scriam prin cârciumi - cum era Bistro, din Pasajul Macca - Vilacrosse, o cârciumă dispărută între timp -, acum însă am renunțat, au crescut copii, am liniște și acasă. :) Mai ies prin Londohome și Que Pasa.

Care dintre scriitorii români, clasici sau contemporani, surprinde cel mai bine Bucureștiul?

 Petru Dumitriu și Mircea Cărtărescu.