Noul roman francez

„Săptămâna trecută s-a rugat Ana lui Inișconi de mine să ne ducem . împreună la târg, cum am mers în tinerețea noastră; «să mai umblăm prin dughene, cum umblam altădată», zice. M-am dus cu ea mai mult ca să nu se supere, nu pentru că mi-ar fi fost cu adevărat drag să mă duc... Și cât am umblat prin Făget, mă crezi sau nu mă crezi, abia am apucat să mă văd întoarsă acasă. Nu mai simțeam nicio plăcere să mă târguiesc cu unul și cu altul, să mă iau în gură cu - Hollinger și să-l fac să lase la preţ, cum îmi plăcea mie pe vremea când eram mai tânără...”

„Mama n-a rămas pentru mult timp telefonistă, tata a reuşit să-i găsească, în cele din urmă, un alt serviciu, mai uşor, - La Casa de Cultură era mare nevoie de o casieriţă - prin oraș treceau „în turneu“ o mulţime de trupe de teatru şi cineva trebuia să se ocupe atât de plasarea biletelor în întreprinderi, cât şi de, vânzarea lor. Așa că o încadrară în postul respectiv cu o jumătate de normă. Mamei i se oferi prilejul să pătrundă în templul vrăjit al artei, sau mai bine zis să stea la intrarea acestuia. Cunoscu o mulțime de vedete, le văzu de aproape. Cu multă răbdare ascultă, păsurile artistelor, în timp ce numerota biletele.”

„Și între timp poate să mai treacă un an (treisprezece ani, deci, de la cele povstite de noi în paginile anterioare, şi paisprezece ani de la nuntă), şi în acest ultim an mama și-a schimbat şi modul de  viață: a intrat ca funcționară la poştă, e telefonistă — prin urmare. De trei ori pe săptămână e de serviciu noaptea, turele cele mai obositoare pentru ea, care nu prea are obiceiul să se odihnească ziua. Chiar şi în dimineața aceasta o putem vedea ieşind din clădirea poştei, îndreptându-se, gtăbită și cam zgribulită de frig, spre casă. E uşor palidă din pricina oboselii. Da, e într-adevăr ostenită, chiar dacă noaptea nu a fost dintre cele mai grele: telefonul n-a sunat decât o singură dată, și ea -a făcut legătura pe jumătate adormită, fără să fie prea-atentă la vocile care strigau una la alta (îndepărtate şi totuși apropiate), în pâlniile țelefonului. După acest telefon nocturn a adormit cu capul pe masă, mai bine zis pe pernița adusă de ea. de-acasă (în timpul zilei şi-o ţinea ascunsă în dulap) și chiar a sforăit încetișor, cu obrazul îngropat în puful moale al pernii.”

Încercarea de a localiza exact unde se petrec poveștile din universul țesut de Sorin Titel se poate transforma într-un fel de „vânare de vânt” pentru că deși spațiul narațiunii e destul de bine ancorat în zona delimitată de Lugoj - Făget - comuna Margina sau Mănăștiur - uneori spațiul real se amestecă cu cel imaginar sau se reconstituie din diverse frânturi de spații reale diferite; există referințe în romanul „Femeie, iată fiul tău” care conțin toate indiciile că lucrurile se întâmplă în Lugoj dar au în componență locuri sau referințe împrumutate din alte spații vizitate sau locuite de autor; la fel se întâmplă cu potențialul bloc cu 4 etaje de pe Strada Narciselor (strada există, blocul nu) unde se țese un microcosmos de povești ale locatarilor și se dezvoltă relația mamă-fiu, sau cu noul restaurant din orășel numit „Hanul cu Tei” unde surprinzătoarea vecină Minodora își consumă idila cu directorul cinematografului „Modern”. 

„În blocul de pe strada Narciselor, mama era cea dintâi fiinţă trează, încât lumina aceea tulbure ce se strecura prin jaluzelele trase — vara, când zorii erau timpurii — îi era dat numai ei s-o vadă. Trecea un tren de marfă și fluieratul, asemeni un țipăt sfâşietor, al locomotivei, apoi zgomotul de fierărie veche al vagoanelor pătrundeau în atmosfera calmă a încăperii fără s-o tulbure prea mult. Se gândea la copil când mulţumită, când cuprinsă de o uşoară neliniște. „A crescut mult în ultima vreme şi-i tare slăbuţ'“, îşi spunea ea: s-a uitat ieri la el, pe când îl spăla pe cap în lighean. Se obişnuise să-l spele în lighean, cu toate că aveau baie şi duş. Deasupra ligheanului copilul se apleca fie râzând — îl apuca dintr-o dată pofta să se joace cu ea — fie făcând tot felul de mofturi. Cât era de slăbuț, puteai să-i numeri coastele, şi era subțirel ca o nuia. „Sunt mare de-acuma, căutase el s-o convingă, pot să mă spăl singur, nu trebuie să mă speli tu. Mă şi zgârii cu unghiile tale, freci de parcă ai freca parchetul, n-ai pic de milă“, se plângea el. Pe cap doar o mai păsuia să-l spele, căci pe restul trupului, de mai bine de un an de zile, nu mai voia să se lase spălat. [...]
Cineva folosea duşul, la un etaj mai sus, semn că nu mai era singura ființă trează în blocul de pe strada Narciselor: marți era ziua când bătrâna învățătoare, doamna Prodan, pleca la Mănăştiur — făcea naveta — cu primul tren. Doamna Prodan era văduvă de mulți ani. pai „Aproape c-am şi uitat c-am fost vreodată măritată“, îi mărturisise ea mamei... Era o ființă micuță şi aparent ștearsă, în realitate însă deosebit de inteligentă și de cultă. Cu ea mama avea uneori lungi discuţii pe palier; vorbeau despre cărţile citite în ultima vreme, despre filmele văzute la cinematograful din cartier (la „Marile Speranţe“ au fost să vadă filmul împreună), precum şi despre tot felul de treburi gospodărești.”