Râu

„Ieşiră pe cealaltă parte a coridorului, din dos, pe cerdacul proptit de furci, unde, pe o saltea aruncată pe nişte scânduri, Creangă dormea din mai până la sfârşitul lui octombrie. Uite, reluă Creangă, nu mă bucur numai eu ca nu m-ai uitat, dară şi Ciricul ţi se închină cu plecăciune, şi-ţi spune: Bine ai venit şi Dumnezeu să te înzilească!
Eminescu se uită lacom la dealul lutos din faţă, spre care privise zile întregi din cerdac, şi pe care-l urcase de atâtea ori cu Creangă.
[...]
Privirea lui Eminescu lunecă prin cerdacul atât de bine cunoscut; pe salteaua patului de scânduri, unde se tăvălea de obicei omul gras, erau aruncate halatul, şervetul, pe care şi-l petrecea pe după gât ca să-şi şteargă năduşala, şi, mai la o parte, o lopăţică lungă crestată la vârf de scărpinat pe spinare. Zâmbind la vederea sculelor ştiute, Creangă făcu pe ruşinatul.
Place-ţi cum m-ai găsit? Tinco!
Ba las-o pe Tinca în pace. Ştii că o să mă arunc şi eu pe salteaua ta cu ochii pe dealul Ciricului.
[...]
Umflat de găluşte, omul gras se puse să caşte, ştergându- se de năduşală:
Cald, de-ţi vine să te scalzi pe uscat ca găinile.
Se sculă, se întinse a lene, căscă din nou şi rosti, bătându-se peste gură:
Ce-ai spune, de ne-am întinde pe salteaua aiasta, aşa rână, ca să mai privim la dealul Ciricului, care ne face cu ochiul?
Fără să mai aştepte răspuns, se îmbrăcă într-un halat vechi, îşi trecu un ştergar ud peste gât şi se lăsă cât ţi-i malul pe saltea. Eminescu se întinse şi el, aşa îmbrăcat cum era.
Eeehei, dondănea Creangă, cu ochii împăinejeniţi; când o să ne mai ducem pe Ciric? Aşa mi-a venit o poftă să mai culegem răchiţică pentru gălbinele, sovârf pentru umplut flori şi dumbravnic şi sulcină de pus prin straie!
Apoi de acum la vară, îl îngână Eminescu.
Mai aşa! mormăi Creangă şi se scufundă în somn ca într-o mocirlă deasă, din care nu se mai auzeau de cât bolborăselile sforăitului.”