Sanatoriu

„În acest loc s-a aflat sanatoriul Caritatea unde a încetat din viață pe 16 iunie 1889 marele poet român Mihai Eminescu.” - plăcuța de la intrare, unde inscripția este însă greșită, data oficială a morții fiind 15 iunie.

Mihai Eminescu a murit deci în dimineața de 15 iunie 1889, la ora 4:00, în sanatoriul doctorului Șuțu și a fost înmormântat două zile mai târziu la în Cmitirul Bellu. În anii precedenți, fusese diagnosticat cu sifilis și tratat cu mercur — o practică medicală obișnuită la vremea respectivă, dar periculoasă. Specialiștii contemporani consideră că moartea lui a fost cauzată de intoxicație cu mercur, administrat din neștiință de către medici, tratament interzis deja în Europa Occidentală la acea vreme, și nu de boală sau afecțiune fizică directă.

În februarie 1889 Mihai Eminescu a fost internat aici cu un diagnostic de „psihoză maniaco-depresivă.“ La vremea aceea psihiatria ca ramură a medicinei era abia la început în România, la fel și tratamentele și definirea diagnosticelor, iar pentru descrierea pacienților se folosea termenul de „smintiți”, cu toate acestea statul subvenționa unitatea medicală iar conform unor documente din acele vremuri pacienții erau tratați uman. După câteva luni de internare la Mărcuța, Mihai Eminescu a fost externat și mutat în casa de sănătate a doctorului Șuțu, situată în Strada Plantelor, unde a și murit la 15 iunie 1889. 

Sanatoriul Mărcuța a fost transformat în perioada comunistă în centru de reeeducare, iar ulterior a devenit Complex de Activităţi Recreative şi Educative. 

„...Câteva săptămâni, cel mult o lună... Va fi ca un concediu... La sanatoriul doctorului Marinescu. Am fost colegi de școală și nu mă va refuza. Condiții bune, de pension. Costă, dar nu cred că se pune problema... Ce zici, Dumitre? [...] Pășiră pe aleea pietruită până la clădirea cu etaj care le fusese indicată. Pe băncile scorojite stăteau, în soarele blând de iunie, alți pacienți, cu privirile pierdute pe peluza corect îngrijită, de un verde sănătos, îmbietor. S-ar fi lungit ei de-a dreptul în iarbă, dar erau strict supravegheați. Cine nu asculta, rămânea în cameră, asta era regula, fiindcă profesorul ținea la disciplină și la curățenie, conștient că doar așa renumele clinicii sale avea să crească. Și mai avea un motiv: convingerea că există o legătură între manifestările agresive ale unora dintre pacienți și mediul în care trăiesc.”