Realism satiric

Simțindu-se străin și umilit în casa Vespianu, Andrei caută refugiu în Copou, unde adoarme pe o bancă:

„Strada, era pustie. Rar de tot, întâlneai câte un trecător pe care cine știe ce treburi îl sileau să iasă din umbra casei, să-și ardă tălpile ghetelor pe pavajul aprins de soare. Andrei gândi că cel mai nimerit loc, unde putea să găsească umbră și liniște, era grădina dela Copou. Acolo, se afundă într-o alee singuratecă și se lăsă pe o bancă albă de fier, pe care o descoperi dosită într-un boschet de liliac.
[...]
Dincolo de boschet, pe o pajiște, nu departe de banca lui, dormeau câțiva soldați, fugiți, fără îndoială, dela cazarmă. Doi dormeau cu fața-n sus, cu gurile deschise, iar ceilalți dormeau cu fața la pământ. Andrei îi privi cu milă, căutând să-și dea seama cum puteau să doarmă așa de liniștiți, când știau bine că la cazarmă îi așteptau injuriile și pumnul plutonierului major. Și îl prinse necazul la gândul că el, care nu dormise o noapte întreagă, care nu era amenințat de nimic, să nu poată închide ochii din cauza unor gânduri fără de nici o însemnătate. Îi veni în minte să se culce și el pe iarbă, nu departe de soldați. Dar amintindu-și că-și putea murdări hainele, își schimbă gândul și se mulțumi să se întindă pe bancă. Așa întins pe banca cea tare, se simți mai bine decât pe canapeaua lui Vespianu, și începu să caște a lene îndemnat la somn. Încet-încet, pleoapele se îngreuîară și ochii se închiseră fără voia lor. Soldații se deșteptaseră de mult, și Andrei încă dormia. Când se trezi, într-un târziu, umbrele răcoritoare ale serei, puseseră stăpânire pe toată grădina.”

Andrei revine la Iași după doi ani petrecuți ca învățător la țară, hotărât să-i ceară socoteală lui Vespianu pentru acuzația de furt:

„La oprirea scurtă a trenului care intrase în umbra tristă a peronului din gara Iași, tresări dânduși-și seama pentru ce venise în orașul în care s-a născut. Peste câteva momente, se va alege cu ei într-un fel sau altul. Se gândi că de buzele lui Vespianu, atârna acum condamnarea lui la moarte, și iarăș își aminti de revolverul spânzurat deasupra patului din camera lui Vespianu. Când se dete jos din vagon, îl prinse un vârtej și ameți, simțind și un gol mare, — o sfârșeală parcă —, în stomac.”

„Când ajunse la șoseaua bine prunduită, își mai dete drumul pasului. Se gândi să se ducă până la un prieten bun, de aceeași seamă cu el, cu care copilărise de când a deschis ochii. Gândul ăsta îl mai îmbărbătă.
Era așa de palid și de supt la față, încât niște femei, cu care se încrucișa în drum, au început să râdă în urma lui: „Parcă e fiert în oală!” Andrei le auzi, dar nici nu se gândi să se supere. Altă grijă avea acum. Mereu se uita în urmă, dacă nu-l ajunge vreo trăsură sau căruță, să scape de drumul cel lung, care parcă nu mai avea sfârșit.
Noroc că un brec, care se întorcea de la viile din Osoi, îl scuti de atâta oboseală.”

„Adio, Bahlui! De acum te‑oi mai vedea...
Și fluturându‑și batista cu care mereu se ștergea de sudoare, începu să cânte:
„De acum nu te‑oi mai vedea...
Rămâi, rămâi cu bine!”
Evreica, mirată tot mai mult de felul cum se arată beția la mușteriul ăsta neobișnuit, îl opri din cânt:
— De ce pleci la București?
— De ce plec? Pentru că Bucureștiul e departe de Iași... Și în Iași stă Vespianu... Mă duc departe! Ce să fac la Iași?...”