Grădinița nr 37 (Germană)

"Privită de pe Tâmpa, strada însăși arăta ca o gară cu sute de peroane. Și lângă fiecare erau trase trenuri care nu plecau nicăieri. Exista însă o diferenţă între gările din anii ʼ60 – cu zugrăveala scorojită şi scaune răpciugoase, cu coşuri de gunoi ce dădeau pe dinafară, cu mucuri de ţigară aruncate pe jos – și curţile săseşti. Ultimele erau pline de flori. Iar dacă s‑ar fi ţinut un concurs de frumuseţe, cea de lângă grădiniţa germană, care avea la parter o papetărie, merita să câştige marele premiu. Mijlocul curţii era o alee podită cu pietre de râu, iar dintr‑o parte şi din alta se revărsau talazuri de tulpini. Pretutindeni vedeai flori: în straturile de pământ, în ghivecele atârnate de pereţi, în jardinierele de sub ferestre, în vasele de lemn, plastic sau fontă aşezate lângă praguri. Poteca se tot îngusta, până ce păşeai de‑a dreptul printre lujere înalte, îngreunate de povara corolelor, iar la uşa ultimului apartament, al familiei Lehmann, se înghesuiau o puzderie de muşcate, garofiţe, bujori, regina‑nopţii şi mai ales zorele albe, roz, mov, căţărându‑se pe ziduri ca o iederă sălbăticită."