Institut

„Pe vremuri, mătușile mele mă duceau la Maison des Francais, unde se țineau conferințe.
- Nu, mi s-a răspuns când am ajuns acolo, conferința este la Institutul Francez, pe Bulevardul Dacia.
M-am înapoiat, hotărâtă să dezleg enigma. Și, într-adevăr, alături de casa unde mă oprisem întâia dată, era acum luminație a giorno. Dar se făcuse târziu. Conferința începuse.
- Curaj, făcu portarul văzând că șovăi, intrați!
Conferențiarul era El. Am încremenit lângă ușă.”

„Da, lucrurile fierb, însă direcţia în care se îndreaptă va fi cu orice preţ ţinută sub control. Sunt semne bune. Corneliu Şumuleanu, crudul profesor legionar de la Medicină, a avut bunăvoinţa de a răposa, zilele trecute. Chiar înaintea alegerilor generale. Aha, l­a-ţi avut la catedră, atunci ştiţi ce poamă era, cum îi îndemna pe studenţii creştini să­-i zdrobească cu bâtele la orele de curs pe colegii evrei. Halal dascăl! Nu cumva a doua sau a treia zi după îngropăciune a găsit scrise pe gard cuvintele acelea cu adevărat oribile? Festivitatea funerară a fost pe 17 decembrie, a participat inclusiv sinistrul Zelea-Codreanu.
Ohoho, ce circ a fost, am aici rapoartele băieţilor! Uitaţi: în faţa laboratorului de chimie de pe strada Săulescu, 14 preoţi au oficiat slujba. 14 preoţi, dom’ doctor, 14 popi cu barba sură, lungă de se şterg la sulă! 15, dacă îl adăugăm pe Mitropolitul Nicodim al Moldovei şi Sucevei, care a ţinut un discurs despre înălţarea smintitului din sicriu la ceruri, musai la ceruri. Şumuleanu ăsta, care îşi transformase orele în spaţiu de pugilat iudeo-­creştin, a fost cinstit cu onorurile cuvenite unui voievod. Şeful Baroului de avocaţi, Petru Pogonat, a cuvântat că ţara pierde „un izvor de înţelepciune”. Prea de tot, chiar dacă avocaţii sunt mincinoşi prin însăşi natura profesiei lor. Partea care ne îngrijorează e că 10.000 de oameni au căscat gura pe traseul coşciugului spre cimitir. Mulţi dintre ei nu şi­au lăsat acasă bocetele. La o populaţie de 100.000 de oameni, cât numără oraşul...”

„Cartierul Roșu. Sub el se întind tunelurile imense ale Institutului Aerospațial Elie Carafoli, unde, timp de un minut pe zi, sunt testate motoare cu reacție. Pereții clădirilor vibrează, iar zgomotul amuțește toți locuitorii. Un mic cutremur. Când eram mică, îmi imaginam că acela era iadul care ne reamintește zilnic că ne așteaptă. Mă feream de toate capacele de canalizare, mai ales după ce luam o notă proastă. Alteori, când adulții făceau chiar lucrurile despre care îmi spuneau că sunt păcate, așteptam ca tunelurile să se prăbușească sub greutatea caselor, iar viețile noastre rele să fie îngropate. A existat o vreme când nu aș fi făcut nimic pentru a preveni asta.”