Mall

„Mădălina mi-a dat telefoane disperate să ne întâlnim. Ca de obicei, mi-a propus să ne vedem la Starbucks, la Plaza România. Era locul duminicilor noastre în vremea în care formam o familie şi o creşteam pe Lavinia.
Am ajuns mai devreme la mall şi m-am mai plimbat. Eram puţin nervos din cauză că nu reuşeam să mă conectez nici la dezastrul propriu, dar nici la excitarea generală care se simţea cum creşte în jur odată cu apropierea sărbătorilor. Imaginea lui tata întins în pat, cu tuburile alea de oxigen la cap, ca nişte rezervoare de rachetă, de parcă urma să decoleze în spaţiu: bătrânul muribund trimis să colonizeze Marte, zburând călare pe cariciul ăla de rachetă alături de miliardarul Bezos.
[...]
Mallul Plaza România rămăsese locul nostru de întâlnire şi după ce am divorţat. Acolo, în sufletul lui de azbest şi vată de sticlă, când îşi va da sfârşitul, acest mall va şti că noi doi l-am iubit. Era un mall mic, era vechi, fusese renovat, însă după aceea cu atât mai mult amintea parcă de faptul că ceva era prăbuşit iremediabil. Mallul ăsta fusese infestat de mirosul cartierului – pentru că, orice s-ar zice, un cartier e o maşinărie care roade şi roade din realitatea din jurul său. El nu avea puterea celorlalte malluri din oraş, mai noi, mai mari, care ţineau blocurile la distanţă. Clădirile noi de birouri din jur îl dominau, iar mai încolo hipermarketul Cora părea un monstru nepăsător.
Mi se păstrase credinţa că în acest mall sunt multe gravide. Gravidele cu feţele lucioase şi ochi luminoşi, posedate de orbirea speciei, treceau ca hipnotizate pe culoare. Wow, ce combinaţie, lumina albicioasă de mall cu pielea gravidelor! Nu ştiu cum naiba, dar le vedeam pretutindeni în mall.
Sâmbăta şi duminica, în holul principal de la parter, se ridica o scenă mică şi apăreau nişte clovni, prinţi, prinţese, iar părinţii îşi aduceau acolo copiii mici, de doi, trei, patru ani. Se cânta, se dansa, se umflau baloane din acelea lungi pe care o fată pricepută le înnoda creând din ele câini, pisici, săbii şi puşti şi ce mai voiau copiii.
[...]
Prima oară când veniserăm în mall fusese în al doilea weekend după inaugurare. Am luat-o pe Lavinia în căruciorul bleumarin primit de la naşii ei de botez. Lavinia nu împlinise un an. Mădălina era îngrijorată, încordată:
— Dacă e totuşi prea mică pentru atâţia oameni, pentru înghesuială, oare ce boli circulă?
Am vrut s-o fac să râdă atunci, folosind atitudinea birocratică şi vocea de film documentar:
— Aglomeraţiile umane, chiar şi cele vesele, pot ascunde lucruri nebănuite.
Mădălina nu a râs însă, ne-am pierdut şi noi în aglomeraţia umană, contribuind cu fericirea noastră mică de atunci la trepidaţia generală.”