Grădină

„Boerii se plimbau în caleşti și butci cu arcurile poleite, spre a se deosebi de neguţători. Podul Mogoşoaei şi al Târgului de afară erau cele mai de căpetenie preumblări ale boerilor. Mesele şi petrecerile lor se făceau în familii mai multe adunate la un loc; rar se întâmpla să mănânce la grădini; dar şi atunci preferau grădina lui Scufa, via Brâncoveanului din dealu Spirii şi grădina lui Belu de lângă Văcăreşti, spre a nu da prilej norodului a surprinde vreo necuviință a lor şi a li se pierde printr-aceasta prestigiul.”

În grădinile publice precum Giafer sau Cișmigiu oamenii veneau să facă grătar, horă  și uneori scandal. Aici veneau oameni de toate felurile, se înfiripau idile sau amantlâcuri nerușinate. 

„Ce ziceţi domnia-voastră despre acele amoruri zgomotoase, care încep prin serenade de lăutari și uneori de bande militare însoţite cu tobe și cu tipsii întocmai ca la grădina lui Giafer, și care se termină prin păruieli, în clasele de jos, şi prin ceva mai rău în cele de sus? Ce crimă au săvârșit pacinicii locuitori ai vecinătăţii, ca să fie deşteptaţi din somn în strigătele birjarilor şi oftările cele monotone și ascuţite ale amorezilor vulgari, mai indiscreţi de cât pisicile: căci aceste dobitoace sentimentale miorlăesc și ele o lună pe fiecare an, și apoi ne lasă în pace, în vreme ce pisoii cei cu două picioare, nu numai că miorlăie neîncetat, dar neavând destulă încredere în seducțiile vocei lor, mai iau şi pe alţii de le ajută.”

Împreună cu prietenii, Jeni Acterian vizitează Grădina Botanică, loc unde discuțiile alternează între glume și teme metafizice:

„Marți, 26 mai 1936
[...]
Duminică dimineața am fost la Grădina Botanică. Cu Nana și vărul ei. Cu adevărat mai bine e de discutat cu Viorica, simțindu-i ridicolul, decât să te plimbi cu asemenea oameni. Am impresia că am picat dintr-o altă planetă când mă aflu între ei. Ar trebui să fie pentru ultima oară. Nu e nevoie să-mi complic inutil existența care și așa e suficient de complicată."

„8 mai 1938
Ieri am fost la seminarul lui Mircea [Vulcănescu]. Prezenți toți cei obișnuiți; asta înseamnă vreo 10. Când nu sunt toți prezenți, nu​mărul variază între 4 și 7. Unul dintre noi, care vorbește fără punct și virgulă – tare obositor de ascultat –, a comentat din Metafizica lui Aristot, cartea XII, cap. 9.
După seminar am plecat mai mulți cu gândul să ne plimbăm undeva, la pădurea Băneasa sau la Grădina botanică. Eu îi făgăduisem lui Alice [Botez] să mă duc la Fundație să-i duc ceva și au venit și ceilalți cu mine. Acolo am invitat-o și pe Al. la plimbare. A acceptat.
Alice [Botez] are un fel de a refuza să-și lepede seriozitatea, un fel de a nu putea râde de prostii, care mi se pare cam naiv. Nu știe să fie veselă din disperare. (E adevărat că nu e suficient să știi, trebuie să și poți.) Are un fel de gravitate în public pe care lumea o ia drept pedantism.
De pildă, în plimbarea pe care am făcut-o în Grădina botanică împreună cu Mariana K[lein], Ion F[runzetti], O. N[istor] – în timp ce aceștia povesteau cu vervă tot felul de tâmpenii sinistre și anecdote idioate –, Al. era singura care nu înțelegea necesitatea acestei băi de absurd. Şi era doar cu oameni pe care îi știa bine, suferind în același mod.
Nu râdea nu pentru că „nu înțelegea“, cum îi răspunse unuia din noi care o întrebase de ce nu râde, în timp ce noi ne tăvăleam într-un hohot, ci pentru că nu pricepea să-și bagatelizeze astfel, în crize sau explozii de superficialitate, ceea ce avea mai scump, mai serios în ea, total cufundată cum era în suferința și drama ei. Așa cred.”