Secolul al XX-lea

„Pe vremuri, mătușile mele mă duceau la Maison des Francais, unde se țineau conferințe.
- Nu, mi s-a răspuns când am ajuns acolo, conferința este la Institutul Francez, pe Bulevardul Dacia.
M-am înapoiat, hotărâtă să dezleg enigma. Și, într-adevăr, alături de casa unde mă oprisem întâia dată, era acum luminație a giorno. Dar se făcuse târziu. Conferința începuse.
- Curaj, făcu portarul văzând că șovăi, intrați!
Conferențiarul era El. Am încremenit lângă ușă.”

„Era o sală mică, îngustă, cu tavanul negru de fum, cu bănci de lemn, cu o ușă ce se deschidea și se închidea mereu. În prag, apăreau aceleași figuri agitate, aruncau o privire grăbită înăuntru și dispăreau. Dacă n-ar fi fost magistrații și grefierul în robe negre, Nora n-ar fi crezut că se află cu adevărat într-o sală de tribunal. Pe bănci era lume de tot felul, fețe îngrijorate, priviri somnoroase, un amestec de buimăceală și indiferență. Era o rumoare continuă de șoapte, chemări surde, hârtii răsfoite. Când și când, se auzea un clopot pe care prezidentul îl agita fără convingere, din obișnuință probabil.
[...]
Nora găsise un loc, în fundul sălii, lângă fereastră. Afară ningea liniștit. Se vedea piața Senatului ca într-o carte poștală de iarnă. Paul era în față de tot, în prima bancă, aplecat probabil peste un dosar. Pentru a-l zări Nora trebuia să se ridice în picioare și atunci nu-l vedea decât din spate, cu umerii înclinați spre pupitrul din față. «Numai de n-ar întoarce capul» își spunea, speriată la gândul că ar putea s-o vadă - și se făcea mică lângă fereastră, ascunzându-se cât putea mai bine.”

„Era într-o zi, pe Calea Victoriei, în față la Corso, când i se păruse că de pe celălalt trotuar, o privire cunoscută o căuta pe a lui. Trecu drumul, chemat parcă, și descoperi într-o vitrină de fotograf, între mai multe portrete de femei frumoase, o fotografie a lui Ann. « A făcut-o probabil, înainte de plecare» își spuse. O privise îndelung, ca și cum într-adevăr ar fi revăzut-o după lunga lor despărțire. Purta în fotografie un pulover negru, cu mâneci lungi și închis complet la gât, ca o tunică, iar în stânga ținând loc de buzunar, o inițială albă, nu suprapusă ci lucrată chiar din țesătura puloverului, un A triunghiular, ca o inițială de club sportiv. În contrast cu puloverul negru și cu țesătura lui aspră, părul ei părea de două ori mai blond, ca sub o puternică lumină de dimineață.
Era prima fotografie, din câte văzuse el, în care Ann nu râdea. Un surâs aproape stins îi deschidea foarte ușor buzele. Capul era puțin înclinat, cu un gest de atenție și de întrebare.”

„Avocatul Altein a rămas prizonier. A rezistat măcelului din curtea Chesturii, când fiecare nou-­intrat era întâmpinat cu lovituri de bâtă în cap. A rezistat şi focurilor de mitraliere. Care au tras în plin, după­-amiază, la ora 15.

În dimineaţa de 30 iunie, a fost suit într­-unul din cele 27 de vagoane cu evrei vii ale trenului Iaşi­-Podu Iloaiei. Încă trei vagoane au fost umplute cu cadavrele celor deja rezolvaţi în cursul nopţii. Garnitura a fost gata de plecare la ora şase, dar a pornit abia la 11,10. Pe podeaua vagoanelor, s-­au uns un strat de bălegar şi altul de var nestins. Ca temperatura caniculei de iunie să crească mai dihai.”

„Ziarul e proprietatea fraţilor Alfred şi Jean Hefter. Ovrei. Căpitanul Zelea­-Codreanu aruncă la canal firma ziarului, răcnind patriotic: „Aduceţi­-mi un jidan, să îl belesc cu mâna mea!”. S­a săturat să le facă extracţii stomatologice ziariştilor. Iubitor de progres cum este, tânjeşte spre o etapă superioară. A doua zi, merge la biserică şi se roagă cu evlavie. Îi va da Dumnezeu şi legiunea lui de sfinţi puterea să deratizeze ţara?
„Asociaţia Studenţilor Creştini”, al cărei preşedinte este, dezbate „Chestiunea jidovească” la Terasa Bejan. Se huiduie mult şi cu roade mari. Scopul principal al asociaţiei este „apărarea culturii naţionale, ameninţată de falsificarea de către jidani”. Cu vigilenţa trează, golesc ţapi cu bere Zimbru, provenită din fabrica unui „jidănoi”.
Legionarii mărşăluiesc, sparg fălci şi geamuri, cântă şi se deşartă la uşa magazinelor lui Iuda de pe Strada Lăpuşneanu. Pe un lampion din faţa Universităţii, flutură chipeşul steag fascist. Constantin Manciu, prefectul Poliţiei, intervine. Armata e chemată să asigure ordinea universitară.”

„Primul lucru remarcat de Golda, odată cu schimbarea politică dictată de pişatul boului, a fost că Cinematograful Trianon s­-a rebotezat Maxim Gorki. Şi că Cinematografului Scala i se zicea mai nou Puşkin. Mamei sale, mare admiratoare a literaturii ruse, straşnic i­ar mai fi plăcut schimbările astea. Şi-­ar fi luat pălăria şi n­-ar fi ratat premiera vreunui film.
Şi iarăşi sărăcie, şi iarăşi lipsă de viitor.
Şi deodată, un gând stârnit de meteorologia minţii: gândul de a pleca departe-­departe, unde amintirile să nu­-i afle adresa. Nu, nu în Palestina, acolo era lesne de găsit, între atâţia alţi fugari din România. Ci altundeva, peste mări şi ţări, într­-o lume nouă.”

„La recepția Hotelului Unirea, mi se zice să urc. Etajul zece, cioc-cioc. Nu răspunde nimeni. Crăcănez ușa. Un zgomot de șuvoi trădează un trup sub duș. Americani cu punctualitate românească. Puteau fi dușați, până acum.
Remarc o siluetă la geam. Privește în jos, de la etaj, orașul țesut ca o ie moldovenească. Se întoarce pe neașteptate, mă măsoară cu doi ochi roșii ca de plâns. S-o fi certat cu copilul sau are conjunctivită. Își ascunde jena sub o tuse scurtă.
_Tu ești ghidul nostru, așa-i?! Ben, da' ieși odat' de sub dușu' ăla nenorocit!
Îmi întinde mâna cu brățara inclusă:
_Dora Bernstein. Zi-mi Dora.
_Sânziana Stipiuc. Spuneți-mi Sânziana.
_OK, Suzy.
Costum bej, pantofi pentru monturi dureroase. Colier, cercei și inel. Câteva lebede din specia Swarowski plutesc pe balta de aur alb. Buze groase, mari înghițitoare de ruj, dau drumul unui surâs ironic permanent. Nas lungit cu finețe, santinelă a feței. Păr scurt, prea blond pentru a fi adevărat. Ah, genul ăsta de bătrâne! Care cred că părul scurt și vopsit le întinerește. Dimpotrivă. E același efect ca la femeile cu picioare scurte, cocoțate pe tocuri. Cu cât tocurile sunt mai înalte, cu atât cocoțatele mai scunde par.”

„Da, lucrurile fierb, însă direcţia în care se îndreaptă va fi cu orice preţ ţinută sub control. Sunt semne bune. Corneliu Şumuleanu, crudul profesor legionar de la Medicină, a avut bunăvoinţa de a răposa, zilele trecute. Chiar înaintea alegerilor generale. Aha, l­a-ţi avut la catedră, atunci ştiţi ce poamă era, cum îi îndemna pe studenţii creştini să­-i zdrobească cu bâtele la orele de curs pe colegii evrei. Halal dascăl! Nu cumva a doua sau a treia zi după îngropăciune a găsit scrise pe gard cuvintele acelea cu adevărat oribile? Festivitatea funerară a fost pe 17 decembrie, a participat inclusiv sinistrul Zelea-Codreanu.
Ohoho, ce circ a fost, am aici rapoartele băieţilor! Uitaţi: în faţa laboratorului de chimie de pe strada Săulescu, 14 preoţi au oficiat slujba. 14 preoţi, dom’ doctor, 14 popi cu barba sură, lungă de se şterg la sulă! 15, dacă îl adăugăm pe Mitropolitul Nicodim al Moldovei şi Sucevei, care a ţinut un discurs despre înălţarea smintitului din sicriu la ceruri, musai la ceruri. Şumuleanu ăsta, care îşi transformase orele în spaţiu de pugilat iudeo-­creştin, a fost cinstit cu onorurile cuvenite unui voievod. Şeful Baroului de avocaţi, Petru Pogonat, a cuvântat că ţara pierde „un izvor de înţelepciune”. Prea de tot, chiar dacă avocaţii sunt mincinoşi prin însăşi natura profesiei lor. Partea care ne îngrijorează e că 10.000 de oameni au căscat gura pe traseul coşciugului spre cimitir. Mulţi dintre ei nu şi­au lăsat acasă bocetele. La o populaţie de 100.000 de oameni, cât numără oraşul...”

„În gara Bartolomeu, aflată lângă cea mai veche biserică din Brașov, bărbați și femei, de-a valma, au fost băgați în niște vagoane de vite. Nimeni n-avea curaj să vorbească cu glas tare și nici să întrebe ceva. Singurul gând al lui Willi, de la început, a fost să evadeze la cea dintâi ocazie și să se întoarcă în căsuța lui cu grădină de pe Livada Poștei.”