Pod

„— Era gata să mă curăţ, acum, la spartul târgului. Chiar aici, la podul Mihai Vodă. Aveau hitleriştii un sediu acolo. S-a zis cu ei! Şi ridicând privirea spre cer: Ăsta-i Heickel, îl recunosc după motor. Cu „Ştiucile” s-a terminat. Mai au la Breaza câteva Heickel… E aici un adăpost, spuse ascultând atent zgomotul motoarelor. Pe Calea Rahovei a trecut o maşină cu nemţi. De dimineaţă. Pe trotuar, la câţiva paşi de mine, un ofiţer de-al nostru. Nemţii au oprit maşina, au tras în el şi au trecut mai departe. M-am aplecat să-l ajut, a sărit şi altă lume. Degeaba… Era mort… Azi am scăpat de două ori. Dar văd că se îngroaşă gluma. E colea un şanţ acoperit…”

Într-un dialog cu ușoare tente dramatice, Paul, consumat încă de iubirea apusă pentru Ann încearcă să o avertizeze pe Nora: „Dumitale îți trebuie puțină prietenie, puțină intimitate. Faci rău dacă mi le ceri mie. Eu n-am nimic să dau nimănui.”
Dialogul de tatonare amoroasă incertă între cei doi se desfășoară de-a lungul cheilor Dâmboviței până la fostul pod Elefterie și apoi la întoarcerea spre centru pe Bulevardul Elisabeta finalizându-se cu decizia spontană de a pleca împreună, în vacanța de iarnă, la munte.

„Erau pe podul Elefterie. Se rezemaseră de parapetul podului și priveau înainte spre cele două mari artere ce se deschideau în unghi în fața lor; la stângă, bulevardul Elisabeta, luminat, cu depărtate firme albastre de reclamă, cu ochiul roșu al tramvaielor 14, ce coborau spre Cotroceni, și la dreapta, Splaiul Independenței, înzăpezit, tăcut, nebucureștean parcă.
Pe parapetul de piatră zăpada era crescută rotund, spumoasă, fragilă. Nora își scoase mânușile și luă în amândouă mâinile zăpadă, ținând-o în palmele deschise, cu băgare de seamă, ca pe o pulbere fină.”

„Am intrat în baie cu grijă să nu calc pe corpul ei întins pe gresie, dar nici vorbă de atâta dramatism. Bătrânica m-a văzut și a ascuns pumnul la spate. Găsisem în sfârșit o explicație pentru dantura stricată și tusea care mă ținuse trează toată noaptea. Se pare că de vină nu erau alimentația săracă în calciu și condițiile de trai de sub podul Basarab.
— Stai liniștită, maică, mi-a spus ea, găsesc io un’ să mă duc. Acu’ că vine iarna, mă întorc la azil, ca să nu îngheț sub pod. La partea cu înghețatul mi s-a topit inima. Am simțit cum se scurge caldă spre stomac, dar m-am ținut tare pe poziții și nu mi-am îngăduit altceva decât să dau din cap a compătimire. Dacă deschideam gura, mi-era teamă că m-aș fi răzgândit.”

(Din povestirea Mămăițele)