Blues de Timișoara. O autobiografie

"Strada mea, Vadul Călugăreni, în Lahovari, era populată de copiii săraci ai clasei muncitoare. Obiceiurile burgheze erau rare pe aici. Nimeni nu ne pregătea pentru viaţă, ci luam ceea ce ni se dădea. N-am avut nici profesoară de franceză, nici de pian, iar de făcut temele, mi le făceam când apucam, asta dacă nu aveam treburi mai importante de rezolvat. Nu petreceam mult timp în casă, ci trăiam la comun cu prietenii, făcând tot ce se putea face împreună cu ei. Şi distracţie, şi corvezi. Cu prietenii jucam fotbal și băteam străzile, cu ei stăteam la coadă la raţii și mă pregăteam pentru teză.
Vadul Călugăreni era o stradă mică şi necirculată, cu zece numere de-o parte şi încă zece de alta. Poate şi din acest motiv, spiritul comunitar era puternic. la un capăt, strada se intersecta cu actuala Porumbescu. la celălalt, se ala un cimitir, pe care, ca pe orice loc misterios, îl exploram cu pasiune. acolo ne jucam ’scunsa; acolo, după o cruce, mi-am aprins prima ţigară şi tot acolo, sub un nuc, am învăţat pentru bacalaureat Istoria României. În faţa cimitirului era un petic de pământ acoperit cu iarbă, unde jucam „cur’ sus”, care era un joc cu mingea. Cel cu mingea stătea în picioare; ceilalţi se întindeau pe spate, cu picioarele în sus. Trebuia să-l plesneşti pe cel întins, cu mingea, în partea dorsală. Cel întins se apăra cu picioarele, neavând voie să le pună jos."

"Tatăl meu ne-a părăsit când eram copil. despărţirea a rănit-o pe mama, care nu s-a mai recăsătorit. a şi ambiţionat-o însă. Voia să arate lumii că se poate descurca singură și muncea de dimineaţă până seara. era croitoreasă la spitalul de Copii. Până la patru era la serviciu; apoi lucra acasă. Cosea pentru vecini şi cunoştinţe. Cosea şi pentru personalul spitalului, cu atât mai mult cu cât mă avea pe mine și repetatele mele internări în spital. Mai avea şi sora mea grijă de mine, dar asta numai când am fost mic."