Deal

„Într-o dimineaţă sticloasă de ianuarie, când şcoala se închisese pentru că nu mai avea lemne, am plecat cu întreaga ceată să ne dăm cu săniuţa la Dealul Mitropoliei. De la statuia lui Rosetti la Mitropolie era cale lungă, dar am ajuns repede, pentru că ne întreceam unul pe altul. De acolo, de pe deal, se vedea toată Valea Plângerii, dar aşa cum n-am mai văzut-o niciodată de atunci – căci gunoaiele şi stârvurile de câini şi pisici fuseseră îngropate adânc sub troiene, şi, de sus, de pe parapet, părea o pantă de schi. Dar nu îndrăzneam s-o coborâm cu săniuţele şi ne mulţumeam să ne dăm drumul de sus, de lângă clopotniţă, pe strada lungă, uşor curbată, la ora aceea aproape pustie, care ajungea până în strada Şerban Vodă. Urcam apoi cu săniuţa în spate şi, ca să nu riscăm să ne lovească cei care coborau vertiginos la vale, umblam pe margini, prin troiene. După câteva ceasuri, am început să simt o mâncărime în labele picioarelor şi, pentru că nu mă puteam scărpina, mă loveam uşor cu gheata. Dar mâncărimea ajunsese insuportabilă, şi atunci mă călcam singur, cu toată greutatea, când pe un picior, când pe celălalt.”

Soarele coborât peste dealul Galatei inundă încăperea și întreg Iașul într-o aură aurie, aproape sacră:

„Monica intră în odaie. Clipele erau lungi ca insomniile; odaia strâmta, apăsătoare şi provizorie ca o anticameră; Leila, indiferentă ca ostilitatea zeilor somnoroşi; Neculai, un călău; sergentul, o fatalitate.
Intră, Neculai.
Neculai era un mucenic. Năduşise urcând scările. Gâfâia serviabil.
Duduie Monica, începu el cu mâna stângă pe inimă şi cea dreaptă cu pachetul la spate: pot spune că Neculai al nostru a făcut o tractorie ca la Plevna! Poftiţi.
Monica primi pachetul.
Zic: să trăiască Neculai cel cu membre de ghizelă (gazelă).
Domnişoarei Monica…
Recunoscu scrisul lui Dănuţ. Neculai gesticula în depărtări telescopice.
Şi cum spun, vra să zică zic: avem rest două patace.
Îţi mulţumesc… Îţi mulţumesc din inimă, Neculai. Te rog opreşte-ţi tot.
Vai de mine! Mă onoraţi exclusiv. Ştiţi…
Zărind pe masă o monedă de cinci lei o luă, impunând-o minei de altminteri benevole a lui Neculai.
Duduie Monica, Neculai a spus, Neculai repetă bis: Domnişoară Monica, sunteţi un caracter nobil.
Bătu din călcâie ca din pinteni şi ieşi perpendicular pe musteţi, cu demnitatea unică a celor care ştiu să primească bacşişuri având aerul că ei le-au dat.
Monica încuie amândouă uşile, lăsând-o deschisă numai pe cea dinspre balcon.
Odaia se umplu deodată de mătăsoase scânteieri. Nu numai odaia: întreg Iaşul transfigurat. Soarele îngenunchease deasupra dealului Galatei. Şi de-acolo se revărsa în bogat şi blond tumult aurul zilei, ca părul unei domniţe călugărite în vremea teilor înfloriţi.
Samain!
Numele cu silabe pline ca un final de vers, de pe coperta galbenă, numele cu vaier limpede de clopot ieşan, era o amintire pentru Monica, legată de nucul bătrân din livada Medelenilor, şi de Dănuţ, ca toate amintirile.”

„Bellevue Brașov e un complex de blocuri pe Drumul Poienii care a iscat multe controverse la început. Toată partea de Livada Poștei, așa cum se vede din centru sau de pe bulevardul Eroilor care străbate orașul, era liberă. Doar pădure și cer. Acum e ansamblul rezidențial, câteva vile gălbui. 

De pe terasă se vede sensul giratoriu din Livada Poștei. Se așază pe scaun și privește rondul plin cu flori colorate, cele mai multe sunt lalele, știe asta pentru că le-a văzut de aproape, acum nu poate distinge ce sunt. E o lumină clară și frumoasă, s-a discutat mult despre efectul benefic al pandemiei asupra poluării. Minunatul oraș găleată, Brașovul cel turistic pe care-l preaslăvește toată lumea, localnici și vizitatori, își duce diminețile pustii zâmbind satisfăcut. Câteva minute a fixat șoseaua și au trecut doar trei mașini. Restricțiile sunt încă în vigoare, lumea nu circulă decât dacă are treabă, a intrat frica în toți. Se tem de boală și de moarte; de moartea lor, abia acum au aflat că li se poate întâmpla.”

„Ziarele anunţau că la „dorinţa fierbinte a populaţiei muncitoare din Braşov”, oraşul va purta numele geniului conducător al Uniunii Sovietice, deşi nimeni nu auzise vreodată vreun muncitor care să aibă dorinţa asta, nici măcar din greşeală. Şi, cel mai ciudat, pe Tâmpa, spre partea stângă, cum te uitai la ea, brazi proaspăt plantaţi formau, cu litere mari de tipar, acelaşi STALIN.
— Aici, cel puţin, partea stângă e bine aleasă, comenta Tanti, deşi mă mir că-i aşezat cam la margine, nu? Cui i-o fi venit o asemenea idee?
[...]
Trecuseră deja şapte ani de la moartea nemuritorului. La expeditor, unii mai scriau Tov., dar alţii reveniseră, plini de teamă sau plini de curaj, după firea fiecăruia, la Dl şi Dna. Brazii cu literele n-au fost tăiaţi, silvicultorii au găsit altă soluţie: au plantat în locurile goale alţi brazi, un pâlc care a înghiţit destul de repede prima parte a numelui, STA. Doar LIN a mai rămas câţiva ani pe partea stângă a Tâmpei, şi ne era arătat de părinţi, nouă şi musafirilor, de pe terasa pierdută între acoperişuri, ca să vedem „cum se scrie istoria”. ”