Magazin

DARAVERE concept store este un spațiu gândit ca o expoziție colectivă recurentă, care adună laolaltă volume de poezie de la Casa de Editură Max Blecher și obiecte de autor realizate în serie mică sau unicat. Lansat în 2023 și curatoriat de Claudiu Komartin, Ana Toma și Anca Chimoiu, DARAVERE este totodată un spațiu informal pentru evenimente culturale, organizate cu diverși parteneri susținători ai literaturii și artelor. Conceptul vizual este construit în jurul obiectului „sertar”, cu toate conotațiile simbolice ale acestuia, de la loc în care sunt păstrate manuscrisele sau proiectele literare până la mic depozit al obiectelor personale de preț. Ideea amenajării a pornit de la o instalație inspirată din câteva versuri și a devenit emblematică pentru întregul program antreprenorial-cultural. 

La o trecere grăbită pe trotuar, te-ar surprinde poate aspectul de magazin-vitrină: poți cuprinde dintr-o singură privire întregul spațiu de numai 9,7 metri pătrați, prin suprafața vitrată care face legătura vizuală cu strada. Odată ce ai deschis ușa, devii parte dintr-o instalație în care fiecare obiect e la locul potrivit, într-o expoziție gândită ca o alveolă a timpului. De-a lungul pereților, așezate într-o compoziție cu volumetrie firească dar deloc întâmplătoare, sunt amplasate sertare de diverse dimensiuni și adâncimi, care lasă la vedere ceea ce de regulă ar trebui să ascundă. Fiecare sertar este purtător de memorie:
înainte de a fi recondiționat, a făcut parte din viața de zi cu zi a cuiva, iar fiecare detaliu poartă cu sine o poveste – alta decât aceea rezultată din compoziția organică a volumelor, în care jocul de umbre se modifică în funcție de modul în care vibrează lumina. Te poți pierde, ascunde sau regăsi într-un sertar DARAVERE, în funcție de starea ta de moment.

„Un alt mister îl alcătuia meseria unchilor mei, fraţii mamei. Curând aveam să descopăr că cei mari — Mitache, Petrică şi Nae — lucrau într‑un magazin de fierărie din Calea Moşilor, aproape de Biserica „Sf. Gheorghe.” Era un magazin uriaş, cu intrare pe două străzi. De câte ori mă duceam acolo, mă întâmpinau camionagii încărcând sau descărcând tablă, drugi de fier, lădiţe cu cuie. Firma magazinului era „Borănescu şi Succesorii”. N‑am ştiut niciodată cine fusese Borănescu, dar succesorii erau unchii mei mai mari. Mitache avea pe atunci vreo treizeci de ani. Era blond, nu prea înalt, cu mustaţa roşcată. Mai târziu avea să se îngraşe, căci îi plăceau mâncărurile alese, vinurile bune, ospeţele nesfârşite cu prietenii şi lăutarii. Se înţelegea bine cu mama şi, după ce s‑a întors din Moldova, în 1918, a locuit la noi, în strada Melodiei, vreo doisprezece ani, până ce s‑a însurat. Dar căsătoria n‑a durat mult şi, prin 1935, unchiul Mitache s‑a reîntors să locuiască în căsuţa unde se retrăseseră părinţii mei.”

Sânziana menționează că nu trece nicio săptămână fără să intre în magazinul Muzica, de unde își cumpără discuri cu muzică clasică (Bach, Beethoven, Vivaldi) ori de câte ori bugetul îi permite, considerând arta o metodă de a se ridica deasupra greutăților vieții.

„Într-o clipă mi se dezvăluia toată amărăciunea pe care cu-atâta grijă Mama o-năbuşea-n sufletul ei. N-am auzit-o o dată plângându-se. O dată n-am auzit-o spunând nu am. Singura concesie pe care-o făcea lipsei era să-i recunoască existenţa la optativ: ne-ar trebui. Mai mult de-atât nu şi-a plecat niciodată capul. În viaţa atât de modestă pe care-o duceam, de nimic n-avea Mama grijă mai mare decât de spirit: abia aveam după ce bea apă, dar picup ne-am cumpărat din Talcioc, şi discuri: Bach, Partitele, Beethoven, Concertul de vioară şi Imperialul şi Vivaldi, Anotimpurile. De-atâtea ori le-am ascultat că nu ştiu cum de nu s-au găurit. Le ştiu pe dinafară. Ştiu intrarea fiecărui instrument. Nu e săptămână să nu intru la Muzica. De câte ori pot, că nu mă dau banii-afar' din casă, îmi cumpăr câte-un disc; de câte ori pot, îmi cumpăr un album de artă, o carte. Când gătesc, când cos, când spăl, când fac lucruri casnice, ascult sau un disc sau o emisiune la radio.”

„— De unde ți-ai luat geaca? De la magazinul Cocor? întreabă Soare Loredana. — Ce cercei ca lumea! Sunt din aur? zice Nanu Amelia, care vine mereu la școală cu ceva sclipicios. Miruna se rușinează și tace. E domnișoară, arată altfel decât noi, are chiar și sâni, de aceea fetele sunt atât de curioase.”

„În primavara anului 2016, în toiul alegerilor regionale și-n plin avânt al carierei mele corporatiste, într-o dimineață în care am ajuns la lucru după o oră de biciclit într-un trafic odios, cu pantalonii rupți în genunchi și transpirat ca o râmă, l-am anunțat pe Hoheisel, șeful meu direct, că-mi dau demisia. 
O să mă-ntrebi dacă decizia asta are vreo legătură cu trânta pe care-am tras-o pe liniile de tramvai, fix în fața magazinului Bega, unde tocmai la ora aia rotundă, 9 jumate dimi, se perindau o grămadă de trecători, plus câțiva turiști care mi-a făcut o serie de fotografii printre câteva chicote, unele vinovate și altele complet nesimțite. O să răspund afirmativ și-o să adaug că trânta a fost doar cireașa de pe tort. Se împlineau zece ani de când absolvisem Poli și mă angajasem în companie, ani în care am muncit ca o afurisită de furnicuță, și-am obținut o singură promovare, aducătoare de mai mult stres decât de beneficii. Alergam ca un bezmetic, între Piața 700 și fabrica de pe Buziașului, vorba vine, că mai mult stăteam în mașină și vorbeam la telefon, rezolvând una și alta, căci traficul din Timișoara devenise în ultimii ani atât de greoi, încât ai fi zis că-i ditamai metropola. În teorie, trebuia să lucrez doar de la birou, dar în practică mă opream deseori pe la fabrică. Rezolvam crizele de-acolo apoi porneam pe Buziașului, încetuțu’ spre 700, și mă încerca o strânsoare de gât din senin, poți să-i spui paranoia, atac de panică, depresie, eu nu mă supăr. Probabil că era o combinație de toate astea. După vreo 45 de minute de trafic, după vreun ambuteiaj prin Traian și eterna lentoare de pe Michelangelo, ajungeam la birou un pachet de nervi, ca să găsesc alte probleme. Într-o vreme am început să folosesc bicicleta, dar și așa ajungeam târziu, transpirat, dezmățat, și uite, cu julituri în genunchi și probabil pe Instagram-ul vreunui turist. Chiar în dimineața aia cu trânta, în timp ce bicicleam intens căci era târziu, mi-am zis că 
a) una dintre cauzele nefericirii mele e faptul că, intrând pe partea de management, m-am îndepărtat de domeniul în care m-am specializat și singurul pe care mă simt stăpân de când mă știu, al antenelor xpol, și 
b) o viață am și pe-aia o trăiesc în stres, în mașină sau închis în clădirea aia fancy, din mijlocul Timișoarei, o adunătură prost proporționată de cărămidă, fier și energie negativă.”

Mangalitza, proză scurtă din Underground 2 ™. Orașul care nu se vede