Club

„Web este un club din București. E deschis de opt ani și nu și-a schimbat niciodată proprietarul. Și nici profilul. În principiu, în Web se strîng fanii muzicii electronice și nenumăratelor ei subgenuri. De asemenea, este locul unde întîlnesc artiști, dar și indivizi care mimează gălăgios talentul. Web e un loc de fumuri, la propriu și la figurat. Un loc pentru junkies, ciudați, fițoși, aroganți, blazați și bazați. În Web, toată lumea e interesantă. Oamenii par desprinși din videoclipuri, sînt întotdeauna aranjați și coafați și se comportă ca și cum o invizibilă cameră ar fi permanent ațintită asupra accesoriilor lor. În Web nu te duci pur și simplu, în Web „apari”. În Web veneau oamenii din publicitate după Noaptea Devoratorilor sau își fac cîte-o zi de naștere. În Web au apărut primii metrosexuali. În Web se întîlnesc, performează și trăiesc DJ-ii. Dacă Web-ul ar fi un lăcaș de cult, atunci DJ-ii ar fi oficianții. În Web “God is in Details” și „Less is More” sînt primele două porunci. Pelerinajul obligatoriu pentru un webber e măcar un week-end la Amsterdam. De-a lungul timpului, aici au fost lăsați să-și facă mîna mulți dintre DJ-ii care au devenit nume. Pentru un anumit gen de oameni (cei care au importat cuvîntul „cool” în limba română), Web a fost locul unde ajungeau inevitabil vineri și sîmbătă seara. După opt ani de zile încă mai poți întîlni cîteva dintre stafiile fidele care au bîntuit clubul încă de la deschidere.”

„Am fost aseară la Revelion în Control. Nu ne-am luat bilet în sala mică, la ordefuri și băuturi, că era prea scump, ne-am luat doar bilete de intrare în sala mare, la muzică. Până pe la unșpe și ceva se adunase atâta lume, încât nu mai aveam loc să-mi ridic mâna cu sticla de bere până la gură. Nu s-a prins nimeni când a bătut ora doișpe. Toți erau concentrați să respire. Și de-afară încă mai intrau, fără să știe ce teroare e înăuntru. Pe la doișpe și zece ne-am dat seama că e Anul Nou, dar eram amândouă prea epuizate pentru la mulți ani și pupături și oricum între noi se intercalaseră și alții. Otilia își făcuse iluzii că poate înspre dimineață o să plece acasă cu un tip mișto, dar i-am făcut semn că vreau să ies și s-a extras și ea cu greu și a venit după mine. Ne-a luat jumătate de oră să traversăm sala până la ieșire. Și vreo patruzeci de minute am stat la coadă la garderobă să ne recuperăm hainele.
- Mai bine stăteam pe stradă și ne uitam la arificii, i-am zis. 
- Să știi. 
- Ce facem?
- Dracu' știe.
- Eu mă duc acasă. 
- Bine. 
- La anu' să-mi amintești să nu mai venim. 
- Bine. 
- La mulți ani. 
- Noapte bună. 
Ce porcărie și distracția de Revelion.”

„Poate a fost când i­-a promis mamei mele că se duce la bancă să­-i rezolve o problemă, pentru că eu munceam și nu aveam timp de nimic, iar când l-­am întrebat dacă a fost, mi­-a zis că n-­a avut chef.
Sau poate când au venit prietenele mele în vizită la noi, pentru că eram practic mutată în garsoniera lui, și am simțit că ne judecă pentru că eram prea gălăgioase și voiam să facem rost de niște iarbă.
Sau când beam o vodcă tonică în Controlul vechi de pe Academiei și a lăsat să­-i scape că, de fapt, nu făcuse sex doar cu fosta lui, cu care și­-a petrecut tot liceul, ci și cu alte tipe. Și nu asta era ciudat, că și eu mă culcasem cu alții, dar de ce-­ai omite informația? O parte impor­tantă din imaginea lui, parțial construită de mine și parțial fundamen­tată de el, era acest băiat oarecum fraier și mai puțin experimentat sexual decât mine, care a făcut aceste nebunii și lucruri periculoase cu mine. Pentru mine. Nu cu altele.”

Totul se așază, baby

„Cercul social ni s­-a extins, dar aveam o senzație că, atunci când intram în Control, știam pe toată lumea fie din liceu, fie din facul­tate. De exemplu: în față, lângă pupitrul DJ-­ului, stătea gașca de ilustratoare cu care noi aveam o inutilă rivalitate, pornită de la cine atrăgea atenția unor bărbați buhăiți de 30 de ani. (Azi ne simpati­zăm.) Noi eram lipite de peretele din dreapta, unde aveam și un blat pe care să ne punem paharele. Prin mulțime mai vedeai o fostă de­-a vreunui fost, pe cineva de la SUB25, cineva de la Casa Jurnalistului, tipul din Vamă cu care te­-ai combinat acum două veri, un coleg de la muncă pe care vrei să-­l eviți, ceva studenți de la Arhitectură sau Litere, actorașul ăla care tocmai a luat Uniterul, curatorul ăla de artă și de băieți frumoși, gagica aia din comunicare la vreo corporație mare și tot așa. Eram la maximum două grade de separare de oricine din categoria noastră de vârstă.”

Aici stopăm artistic

„Era o aniversare dublă – Răzvan și iubita unuia dintre prietenii săi –, într­-un apartament la Gorjului, și mă simțeam ca o intrusă printre oamenii ăia care se știau de-­o viață. Am făcut tot posibilul să-­i fac să vadă că nu sunt o scorpie. Am po­vestit cu Octav, unul dintre foștii colegi de clasă de­-ai lui Răzvan, despre moldovence versus oltence și i­-am explicat răbdătoare și chiar amuzată că moldovencele – ca mine – nu sunt curve, așa cum îl în­vățase mama lui.
Apoi, m-­am oferit să merg cu Vlad, alt prieten, să cumpărăm băutură și am ajuns să stăm pe treptele blocului o jumătate de oră, în care l­-am consiliat în viața amoroasă. A spus că i­-a făcut bine discuția.
În tot timpul ăsta, am băut și am devenit din ce în ce mai dez­inhibată, glumeață și veselă. Eu sunt foarte veselă la beție. Ca o iubită mișto și ne­lipitoare, am stat cât mai departe de Răzvan, pentru că de­-aia ești la petrecere, nu? Să socializezi și cu alții. Mai ales dacă iubitul tău nu se ridică de pe canapea. L-­am întrebat la un moment dat dacă e OK și a insistat că totul e în regulă.”

Totul se așază, baby

Olguța este prezentată ca o fată care sfidează convențiile feminine ale epocii și intră în spațiul masculin al scrimei cu o energie aproape militară:

„Ţăranii tăceau crunţi, bănuitori şi stânjeniţi. Cucoanele şedeau pe bănci, ţapene, ca în ghips, în corsetele încordate, făcând cu vârful umbreluţelor desemnuri simbolice pe nisipul stropit şi greblat: inimi pudic barate; iniţiale languros îmbinate şi profiluri primitive…
În răstimpuri mai mari sau mai mici variind după însemnătatea pungii şi a procesului un secretar apărea, invitând curtenitor doamnele, autoritar ţăranii şi familiar evreii.
Domnul Deleanu era la club, de unde se întorcea pe la opt, opt jumătate însoţit de Olguţa, care lua acolo lecţii de scrimă, decavat, bine dispus şi flămând. Aşa că întâiul diagnostic al procesului îl făceau doi secretari mai vechi, şi tot ei luau şi cel întâi aperitiv financiar. Al treilea secretar, prea tânăr şi prea naiv în ale profesiei pentru a trata cu clienţii, făcea deocamdată pe aprodul sibilin al celorlalţi doi, strigând, chemând sau invitând clienţii, în ordinea categoriei sociale, sexului şi stagiului de aşteptare. Avea un nume excentric, la întocmirea căruia colaboraseră strămoşii şi părinţii, după cum urmează: Minodor părinţii, Stratulativ strămoşii. Olguţa fierbea ca un samovar de câte ori era obligată să rostească ambele nume deodată.
[...]
Plafonierele erau aprinse.
De-a lungul pereţilor se întindeau lungi canapele de catifea roşie, mâncate de molii. Zidurile erau împodobite cu panoplii, alternând cu oglinzi în rame aurite şi picturi sportive.
Odaia de scrimă era singura odaie a Jokey-Clubului în care mirosul de tutun era atenuat şi vocabularul cartoforicesc absent. De altminteri, era odaia cea mai puţin frecventată, aproape pustie. Colonelul şi Olguţa erau singurele excepţii care îndreptăţeau lipsa meselor verzi şi din această încăpere.
Nimeni n-ar fi spus că adversarul colonelului era o fată. Înfăţişarea Olguţei era cu totul băieţească. Mai întâi îmbrăcămintea: pantaloni de scrimă bărbăteşti, pieptar şi mască bombată. Apoi impetuozitatea trainică şi severitatea jocului. Braţul care mânuia floreta nu se apăra cu panici cochete de evantai, nici nu ataca având aerul că mânuieşte o tulpină deghizată în lamă de oţel din capătul căreia crinul căzuse provizor.”

Olguța apare aici ca o prezență explozivă, o fată care se mișcă prin lumea Iașului interbelic cu o energie băiețească, perfect adaptată unui mediu masculin:

„Ce? Pleci, papa?
Da, plec la Bucureşti. Jidanii ştiu tot! Ce să-ţi aduc, Olguţa?
Se suiră în trăsură, cu ogarii la picioare!
La Smirnov. Ce cumpărăm, Olguţa?
Domnu Deleanu răspundea la saluturi în dreapta şi în stânga, zâmbind, gesticulând amical, protector sau cu înţeles, ca un orator popular la coborârea din tren.
Sâmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu: treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice.
Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumpăraţi, cumpăraţi, domni galanţi şi cavaleri berbanţi! Baronul de Vax vă porunceşte să fiţi galanţi şi eleganţi dacă vreţi să fiţi berbanţi! Tiu vio, ma belă damă?
Cu ghete de lac, ghetre albe, mănuşi albe, trandafir alb la butoniera smochingului şi monoclu cu şnur lat pe o faţă de gorilă ţigănească, baronul de Vax cum singur se intitula îşi plasa florile cu o impertinenţă în glas şi gesturi calculat negustorească pentru publicul de sâmbătă. În timpul săptămânii se adresa individual trecătorilor, cu călcâile lipite şi jobenul plecat: Măria-voastră, nu vreţi…
Trăsura se opri în faţa băcăniei Smirnov. Intrară.
Buna sara, domnişoară Volga. Ci faci, domnule Medeleanu?
Olguţa întinse o mână prietenoasă noului-venit care intra în băcănie cu mini crispate şi tremurătoare de orb nervos, duhnind a vin, bărbos ca Robinson, dar brun, cu trăsături ascetice, ochi halucinaţi de derviş urlător şi îmbrăcat ca o sperietoare de păsări.
Vii de la Jupey-Club, Pierdeleanu? … Luăm o fiţuică şi nişte akefali?
Apăsa pe fiecare vorbă calambur îndeobşte ca într-o cârjă care i-ar fi susţinut bicisnicia şi avea accentul mirat evreiesc al celor care imită mereu jargonul. Văzuse trăsura casei Deleanu oprindu-se la Smirnov, de peste drum, de la Respect general, şi nu se putuse opri lăsând murăturile usturoiete, pastrama de gâscă, vinaţul acrişor şi cei trei convivi în faţa cărora îşi orhestra calambururile să nu vie şi la o ţuică.”