Monument

„― Bob, trebuie să te văd urgent, foarte urgent. E o chestiune importantă, vitală, înţelegi? Nu te reţin mai mult de 5 minute. Spune, te pot găsi?
S-a mirat, tot întreba despre ce-i vorba. Dar, pe urmă, a acceptat să ne întâlnim la Statuia Aviatorilor, promiţându-mi că vine neapărat. A venit, într-adevăr, peste o jumătate de oră.
― Uite de ce te-am chemat. Vreau să-mi răspunzi deschis, cavalereşte: te-ai lăudat faţă de Gherghel că ţi-am aparţinut?
El s-a îngălbenit ca un cadavru.
― Bob, e o problemă de viaţă şi de moarte. Mie să-mi spui adevărul. Nu te întreb pentru ce ai spus acest lucru, ci dacă i-ai spus. Bagă de seamă, bagă bine de seamă, Bob!”

„8 decembrie.
Astăzi, fiindcă m-am vindecat, am ieşit să mă plimb. Încet, încet, tot certându-mi gândurile, ca şi ieri în pat, ajung la Arcul de Triumf de la Şosea. Măreţ, impunător, dar cu aspect zdrenţuros din cauza schelelor sale, aşteaptă cărăbănirea pulberei albe, care, hodoronc-tronc, l-a îmbrăcat aşa, fără nici un rost, pe el, al cărui ideal e „să fie de piatră”.
Stam şi, privindu-l, parcă „simţeam” cum fierbe de mânie colosul că… au încercat să-i schimbe fizionomia; căutând să-l îmbuneze pe el, făcut anume pentru măreţie. Adică nu merită o lecţie bună? Ba bine că nu? Dar se muncise el şi nu se putuse scăpa de albiturile de pe el, cu zbucium, rostogoli vreo două schele, dar apoi se resemna, bucurându-se de câte ori lucrătorii curăţau paraziţii cu lopata şi râzând din toată inima când copiii – albiturile – se lungeau, se micşorau şi-şi schimbau forma, şi picurau încet-încet în capul lucrătorilor de jos, care înjură atât gheaţa, cât şi soarele.”

„Fața pe carosabil,
picioarele pe trotuar,
bătrâna îl trage
de umărul hainei.

Ridică-te,
asta ne trebuie nouă acum?
spun palmele ei îndepărtate.
Îi răspund tălpile lui
simetric aliniate.

De partea cealaltă
un cuplu tânăr,
el vrea să treacă în fugă
ea îl ține de geacă,
nouă benzi la Arcul de Triumf
verde pentru mașini
părul alb pe asfalt
violetul înserării răsfrânt
în creștetul capului pleșuv.
Nouă benzi
la Arcul de Triumf,
verde pentru mașini.

(E atâta storytelling
în oraș, baby,
chiar pentru asta am venit
să-ți spun.)”

„Citeam şi acum ce-mi cădea sub mână, pentru că biblioteca tatei îmi era interzisă. Dar, pe nesimţite, mă desprindeam de patima cititului. Aveam atâtea alte lucruri la îndemână. Prin faţa casei, trecea tramvaiul cu cai. Venea de la statuia Rosetti şi chiar în dreptul casei noastre îşi încetinea mersul ca să cotească spre strada Călăraşi. Împreună cu Nicu, iar mai târziu cu câţiva prieteni de seama mea, îl aşteptam cuminţi în faţa porţii, prefăcându-ne că stăm de vorbă. Dar îndată ce tramvaiul făcea cotul, alergam după el şi ne agăţăm, pitindu-ne ca să nu ne observe taxatorul. Aveam de altfel grijă să fim întotdeauna cu capul gol, nu cumva să ne poată confisca taxatorul şepcile.
[...]
În dimineaţa următoare trupele austro‑germane au început să pătrundă în Bucureşti. Am văzut şi eu capul coloanei când ajunsese în dreptul statuii Rosetti. Un detaşament de ulani, pe cai mari, albi, înainta la pas, cu lăncile sprijinite de cizme. Priveau, zâmbind obosiţi, grupul de copii şi curioşi de pe trotuare. Mi s‑a părut mie sau am văzut aievea o fetiţă făcând un pas înainte şi întinzând un buchet de flori? Am simţit cum lumea din jurul meu se frământa, nedumerită. „Trebuie să fie nemţoaică”, şopti cineva. Se auzeau — grele, pietroase — copitele cailor tăind tăcerea bulevardului. După ce s‑au depărtat şi a venit rândul batalioanelor de bavarezi, m‑am întors acasă.”

Statuia lui Ion Heliade Radulescu din București a fost realizată din marmură de Ettore Ferrari și dezvelită la 21 noiembrie 1880, la numai nouă ani de la moartea fondatorului Academiei Române.

Amplasată în Piața Universității din București (pe atunci Piața Academiei), îl reprezintă pe Ion Heliade Rădulescu privind spre Palatul Universității într-o atitudine caracteristică oratorilor, cu capul ușor aplecat înainte ținând o carte în mâna stângă, mâna dreaptă și fața descriu discuția pe care o poartă peste veacuri cu trecătorii.

După ce s-a ridicat acest monument, Alexandru Vlahuță a scris în cinstea statuii o poezie în spiritul romantic al epocii și care se încheia astfel:

„Ah, ridică-ți, bard ilustru, din a vremii adâncime
Fruntea-ți plină de lumină și privește din trecut
Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
Într-o marmură eternă umbra-ți sfântă să se-nchege
Și cum astăzi ți se-nchină și te-admiră codrul-rege!”

Sursa: Wikipedia RO / Foto: Alex Vega

Teodoreanu ironizează tendința ieșenilor de a transforma un copac într-un altar sentimental, ignorând faptul că Eminescu, pudic și retras, nu și-ar fi expus niciodată visarea în mijlocul unei alei aglomerate:

„Aici visa Eminescu, îţi explică ieşeanul, arătându-ţi teiul încercuit de bănci populate.
Aici n-a visat niciodată Eminescu, subt acest tei situat pe aleea principală a Copoului. Căci dacă aşa înţelegea Eminescu să viseze, se instala cu scaunul şi masa de brad în galantarul celei mai mari magazii de pe strada Lăpuşneanu. Eminescu n-a visat în faţa nimănui. Avea o pudoare cu dimensiuni de munte abrupt, asasin pentru turişti.
Tu, oricine vei fi, citeşte cât vrei slova lui Eminescu, fii familiar cu ea cum eşti cu cerul de deasupra ogrăzii, aibe-o în gură cât vrei şi când vrei ca pe-o pastă de dinţi şi ca pe un şpriţ de la gheaţă dar lasă-i viaţa, lasă-i visul. Nu crede că visa aşa cum stai dumneata în faţa fotografului, nici cum te razemi în cot de balustrada lojei, la concertul fără muzică melodioasă.
Nu!
Eminescu, omul acela care avea o bucată de cer în loc de frunte, în clipa când îndoia spre pământ creanga de luceferi a cerului, poate rodea în dinţi un vârf de creion, sau îşi muşca musteaţa, singur, fără să-l vadă şi să-l ştie nimeni.”

Obeliscul cu lei, cunoscut oficial drept Monumentul Regulamentului Organic, a fost ridicat între 1834 și 1841 de către Gheorghe Asachi, simbolizând prima constituție a Principatelor Române.

Obeliscul are o înălțime de aproximativ 15 metri, iar la baza coloanei se află patru lei sculptați în piatră care susțin monumentul (simbolizând cele patru mari puteri ale vremii care garantau ordinea în Principate).

Scriitori precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Veronica Micle, și mai târziu membrii grupării Junimea, se plimbau și purtau discuții aprinse în această zonă. Atmosfera parcului, dominată de tei și monumente istorice, a oferit inspirație pentru nenumărate opere literare.

Foto: Colecția personală Alex Vega

„— Copiii, azi avem o acțiune. Vom merge la Monumentul Eroilor, ca să vedem cum copiii din clasa a II-a vor fi făcuți pionieri. Vor primi onorul din partea Șoimilor Patriei de la grădinița noastră. Doar că eu nu sunt șoim, sunt în șorțulețul meu bleu. Tovarășa Dușa îmi zice: — Nu te supăra! Doar că s-a întâmplat astăzi să nu fii îmbrăcată în șoim… Nu-i nici o nenorocire, vei merge data viitoare!”

Poetul Mihail Săulescu avea 28 de ani când a murit pe frontul de la Predeal în timpul primului Război Mondial. Se înrolase voluntar în armată cu un entuziasm imens, având deja încă 3 frați pe front. "Tot timpul neutralităței, Mihail Săulescu nu visase decât cucerirea Ardealului" nota Ion Minulescu în elogiul adus mulți ani mai târziu, în revista Rampa, înainte de dezvelirea monumentului ridicat în onoarea poetului. 
Inițial Mihail Săulescu fusese respins de mai multe ori din cauza sănății precare, dar după multe insistențe a fost admis în Regimentul 46 Infanterie din Divizia a 4-a a Armatei a II-a. Ion Minulescu scrie mai departe despre el: "Și iată cum într-o bunăzi, mai fericit de cum și-ar fi publicat o poezie bine plătită, Săulescu a plecat de la cafenea strigând: -Mă duc!... Mă duc să-mi beau șvarțul pe culmile Carpaților"

A murit în timpul unui bombardament masiv asupra Predealului, lăsând în manuscris volumul de versuri Cultul morților (ce urma să apară în 1916), un poem de mari dimensiuni intitulat Călătorii și două piese de teatru. 

Camil Petrescu nota despre personalitatea vulcanică și entuziastă a lui Mihail Săulescu în deschiderea piesei de teatru a acestuia, "Săptămâna luminată", cea mai cunoscută și pusă în scenă de Mihai Mănuțiu: "Cei care l-au cunoscut pe voluntarul de la Predeal, Mihail Săulescu, știu caracterul unic și straniu al evoluției acestui aerolit pe orbita vieții noastre literare. Boem violent, impulsiv visător, sceptic entuziast și religios, proletar regalist, simplificator și iubitor al întortocherilor științifice, omul acesta și-a sigilat viața printr-un gest. 

Atât bulevardul principal cât și Liceul din Predeal poartă numele lui Mihail Săulescu.