Hotel

„La palat ceasul arăta unsprezece, Se întoarse grăbit, ca un om care şi-a amintit ceva, ca să nu pară că hoinăreşte fără nici o ţintă precisă după ce străbătuse de şase ori acelaşi drum. În faţa hotelului „Continental” se hotărâse să intre şi să se încălzească în hol.

„— La culcare, Mirona, ai stat afară destul! glasul ascuţit al lui tanti Marie.
— Vara am voie să stau mai târziu.
— Mai e până la vară, două luni cel puţin.
— A fost o zi de vară azi, se auzea vocea bunicului, îndepărtată, blajină.
Mama şi surorile ei parcă se certau. Tanti Marie susţinea că a plouat cu găleata. Mama se mira:
— Cum de poţi să spui că a plouat? La şapte fix mă uitam la ceasul de deasupra hotelului Bulevard. Cerul era senin.
Ca să le fac în ciudă mătuşilor mele, îi ţineam mamei isonul:
— N-a plouat nici un pic… n-a plouat…”

La Howard Johnson se adună floarea investitorilor precum și miniștrii Muncii și ai Sănătății, prin filtrul lui Sahib vedem lumea ipocrită care ia deciziile mânată de interese legate de profit și consumerism. 

Cei 4 „infatigabili reporteri de ziar” discută despre cazul Boris Sarafoff și despre cum sunt induși în eroare în urmăririle lor. 

„Pe vremea conflictului româno-bulgar...
La cunoscuta ospătărie Enache, în compartimentul popular, unde unele feluri de bucate se servesc și cu jumătatea de porție, se află, cătră ora două după amiazi - oră la care toată lumea de rând a plecat de la dejun - o companie de patru tineri, urmând o dispută destul de animată.
Cine sunt acești tineri?
Asta puțin importă. Să zicem că-i cheamă A, B, C și D.”

(Din schița Boris Sarafoff)

La Hotelul Coroana Paul și Nora se opresc de mai multe ori în vacanța de iarnă petrecută în Poiană, fie în căutarea unei cazări, fie în așteptarea unui tren care să îi ducă înapoi la București. Însă momentele cele mai tensionate sunt marcate de reîntâlnirea neașteptată a lui Paul cu Ann, mai întâi doar cu automobilul ei inconfundabil, apoi multe zile mai târziu și cu Ann însăși. 

„La Coroana, nu era nici un loc liber. Hotelul era plin, iar în hol, lume venită cu ultimele trenuri, aștepta fără nădejde, cu bagajele nedesfăcute. Lăsară skiurile acolo și merseră să întrebe la hotelurile și vilele mai mici din apropiere.
— Vă pierdeți vremea, le spuse cineva. Nu e de găsit un pat în tot orașul. Doarme lumea pe unde apucă: în restaurante, în cafenele, la gară...
Brașovul avea aspectul unui oraș de cantonament. S-ar fi spus că trupe întregi de skiori ocupaseră cetatea. Chipiurile albastre se vedeau pretutindeni.
[...]
Se întoarse la Coroana însuflețită de alergături și speriată de întârziere.
— N-ai uitat nimic, Paul? Ai cumpărat tot? Ești gata de drum? Plecăm?
El era în stradă, la marginea trotoarului, rezemat de un mic automobil albastru la care se uita cu o ciudată privire fixă.
— Ce e cu tine, Paul? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat? [...]
Era automobilul lui Ann. Paul trecuse pe lângă el fără să-l vadă, dar pe urmă, din pragul hotelului, întorsese deodată capul, ca după un trecător care te-а salutat și nu i-ai răspuns. Da, era automobilul lui Ann.
Mersese spre el cu o explozie de bucurie. Parcă era un om, un prieten. Ar fi vrut să-i vorbească, să-l întrebe: Când ai venit? E și Ann aici? Da, desigur că este. Ce întrebări stupide pun. 
Portierele erau încuiate, parbrizul înghețat, întreg radiatorul plin de zăpadă, motorul încă era cald. Probabil că mașina abia se oprise. Părea să fi făcut o cursă grea. În orice caz, aseară nu fusese aici, și nici azi dimineață. Dar dacă n-a venit decât acum, dacă n-a oprit decât în clipa aceasta, atunci Ann trebue să fie pe aproape. A coborît un moment, ca să ceară o informație, ca să cumpere țigări, ca să bea un ceai. Poate că e în holul hotelului, în restaurant, în cafenea.
[...]
Le mai rămâneau câteva ore de stat la Brașov și aveau de gând să le petreacă pe străzi, mai ales prin cartierele mărginașe, unde orașul își păstra încă aerul lui de cetate veche, dar înainte de a porni din nou la drum, intrară la Coroana, ca să-și lase skiurile acolo și să se odihnească. Era în cafenea o adunare pestriță de haine orășenești și haine de ski, fețe posomorite de citadini și figuri deschise de oameni tineri, coborîți din pădure. Găsiră cu greu o masă liberă într’un colț unde părea că se refugiaseră numai localnici, cufundați în citirea ziarelor de după masă și supărați de năvala de tinerețe, care le turbura liniștea localului și obișnuințele de fiecare zi.[...]
Era aproape de ușă, gata să iasă în stradă, când se auzi strigat. întoarse capul și se uită cu mirare la mesele din apropiere, dar nu recunoscu pe nimeni. Pe urmă abia băgă de seamă că cineva îi face semn de mai departe, de lângă fereastră.
— Tu ești, Ann?”  

„Ziarul e proprietatea fraţilor Alfred şi Jean Hefter. Ovrei. Căpitanul Zelea­-Codreanu aruncă la canal firma ziarului, răcnind patriotic: „Aduceţi­-mi un jidan, să îl belesc cu mâna mea!”. S­a săturat să le facă extracţii stomatologice ziariştilor. Iubitor de progres cum este, tânjeşte spre o etapă superioară. A doua zi, merge la biserică şi se roagă cu evlavie. Îi va da Dumnezeu şi legiunea lui de sfinţi puterea să deratizeze ţara?
„Asociaţia Studenţilor Creştini”, al cărei preşedinte este, dezbate „Chestiunea jidovească” la Terasa Bejan. Se huiduie mult şi cu roade mari. Scopul principal al asociaţiei este „apărarea culturii naţionale, ameninţată de falsificarea de către jidani”. Cu vigilenţa trează, golesc ţapi cu bere Zimbru, provenită din fabrica unui „jidănoi”.
Legionarii mărşăluiesc, sparg fălci şi geamuri, cântă şi se deşartă la uşa magazinelor lui Iuda de pe Strada Lăpuşneanu. Pe un lampion din faţa Universităţii, flutură chipeşul steag fascist. Constantin Manciu, prefectul Poliţiei, intervine. Armata e chemată să asigure ordinea universitară.”

„La recepția Hotelului Unirea, mi se zice să urc. Etajul zece, cioc-cioc. Nu răspunde nimeni. Crăcănez ușa. Un zgomot de șuvoi trădează un trup sub duș. Americani cu punctualitate românească. Puteau fi dușați, până acum.
Remarc o siluetă la geam. Privește în jos, de la etaj, orașul țesut ca o ie moldovenească. Se întoarce pe neașteptate, mă măsoară cu doi ochi roșii ca de plâns. S-o fi certat cu copilul sau are conjunctivită. Își ascunde jena sub o tuse scurtă.
_Tu ești ghidul nostru, așa-i?! Ben, da' ieși odat' de sub dușu' ăla nenorocit!
Îmi întinde mâna cu brățara inclusă:
_Dora Bernstein. Zi-mi Dora.
_Sânziana Stipiuc. Spuneți-mi Sânziana.
_OK, Suzy.
Costum bej, pantofi pentru monturi dureroase. Colier, cercei și inel. Câteva lebede din specia Swarowski plutesc pe balta de aur alb. Buze groase, mari înghițitoare de ruj, dau drumul unui surâs ironic permanent. Nas lungit cu finețe, santinelă a feței. Păr scurt, prea blond pentru a fi adevărat. Ah, genul ăsta de bătrâne! Care cred că părul scurt și vopsit le întinerește. Dimpotrivă. E același efect ca la femeile cu picioare scurte, cocoțate pe tocuri. Cu cât tocurile sunt mai înalte, cu atât cocoțatele mai scunde par.”